Hotărârea pronunţată de Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului la data de 17 iulie 2014 în cauza Centrul pentru Resurse Juridice (în numele lui Valentin Câmpeanu) împotriva României

Respingerea excepţiei lipsei de competenţa ratione personae în legătură cu Centrul pentru Resurse Juridice (CRJ), ridicată de guvern – dezlegarea unei importante probleme de drept;

Încălcarea dreptului la viaţă prin plasarea victimei în Spitalul Poiana Mare, care din cauza condiţiilor materiale şi a lipsei cedoechipamentului necesar, precum şi a unui personal medical calificat pentru afecţiunile de care suferea, a dus la decesul prematur;

Încălcarea dreptului la viaţă, în sens procedural, prin neîndeplinirea obligaţiilor pozitive, acelea de a fi efectuat o anchetă eficace în urma plângerilor referitoare la împrejurările decesului lui Valentin Câmpeanu;

Încălcarea art. 13 – lipsa unui remediu intern efectiv pentru situaţii similare, cu persoane vulnerabile, lipsite de rude şi de reprezentanţi legali, decedaţi în unităţi spitaliceşti de stat.

 

La data de 17 iulie 2014 a fost pronunţată hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Centrul pentru Resurse Juridice (în numele lui Valentin Câmpeanu) împotriva României.

Domnul Valentin Câmpeanu, de etnie rroma, s-a născut la data de 15 septembrie 1985, tatăl fiind necunoscut, iar mama, care l-a abandonat la naştere, decedând în anul 2001. Astfel, Valentin Câmpeanu a crescut într-un orfelinat.

1. Istoricul cauzei

În anul 1990, Valentin a fost descoperit ca fiind HIV pozitiv, iar ulterior a fost diagnisticat cu retard sever, (IQ 30) şi HIV, fiind încadrat în categoria „handicap sever”. Ulterior a dezvoltat o patologie asociată – tuberculoză, pnoumonie şi hepatită. În 1992 a fost transferat într-un centru pentru copii cu dizabilităţi din Craiova.

După împlinirea vârstei de 18 ani, Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului Dolj a decis ca Valentin Câmpeanu să nu mai fie ţinut în custodia unităţilor pentru protecţia copilului şi, după o corespondenţă cu instituţiile medicale din regiune, Valentin este finalmente plasat în Centrul Medico-Social Cetate, la data de 5 februarie 2004, într-o stare fizică şi psihică proastă, fără a avea asupra sa tratamentul antiretroviral. În fişa medicală a pacientului se specifică „retard sever, HIV şi subnutriţie”.

Având în vedere faptul că în zilele următoare a devenit agitat şi violent, la data de 9 februarie 2004, este mutat în Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, cu toate că, anterior, la data de 16 octombrie 2003, conducerea spitalului respectiv refuzase internarea lui Valentin pe motiv că nu dispune de echipamentul şi specialiştii necesari tratării unei persoane cu acest diagnostic.

În aceeaşi zi, considerându-se că nu era o urgenţă psihiatrică, Velentin a fost trimis înapoi la Centrul Medico-Social Cetate. După o pretinsă consultare telefonică a directorului centrului cu Direcţia de Sănătate Publică Dolj, Valentin este iarăşi trimis la Spitalul din Poiana Mare, la data de 13 februarie 2004, urmând să i se administreze calmante pentru comportamentul caracterizat drept foarte agresiv.

La data de 19 februarie 2004 pacientul a refuzat să mai mănânce şi să mai ia medicamentele. S-a început administrarea unui tratament bazat pe vitamine şi glucoză, intravenos.

La data de 20 februarie o echipă a Centrului pentru Resurse Juridice (CRJ) a efectuat o vizită la Spitalul Poiana Mare, în urma căreia a întocmit un raport ce se referea expres la situaţia în care a fost găsit Valentin Câmpeanu – închis singur, într-o cameră neîncălzită, fără lenjerie de pat. Totodată, s-a reţinut că personalul medical refuza să acorde îngrijire, temându-se de contaminarea cu virusul HIV, cu toate că Valentin nu putea mânca şi nu putea merge la toaletă singur.

În seara zilei de 20 februarie 2004, Valentin Câmpeanu a decedat, cauza morţii consemnată în certificatul de deces emis la data de 23 februarie 2004 fiind „insuficienţă cardio-respiratorie”, deces produs pe fondul unei „stări morbide” determinate de retardul mental şi infecţia HIV. Cu toate că efectuarea unei autopsii era obligatorie în astfel de situaţii, conform Ordinului comun al ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii nr. 1134/255/2000, raportul de autopsie a fost întocmit mult mai târziu, la data de 2 februarie 2005, după începerea investigaţiilor penale, fiind nevoie de o exhumare a cadavrului său, la data de 22 octombrie 2004.

În faţa autorităţilor interne CRJ a formulat plângeri penale pentru ucidere din culpă, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu etc. împotriva personalul din unităţile medicale, medico-sociale şi de protecţie a copilului în supravegherea cărora s-a aflat în ultimele luni din viaţă.

Soluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost infirmată de Judecătoria Calafat printr-o sentinţă din data de 3 octombrie 2007, subliniindu-se deficienţele anchetei desfăşurate şi indicându-se probele ce ar mai trebui administrate de procuror. În urma exercitării căii de atac a recursului de către procuror, Tribunalul Dolj a casat sentinţa primei instanţe, confirmând în mod definitiv soluţia parchetului. De menţionat e faptul că Centrului pentru Resurse Juridice nu i-a fost negată calitatea procesuală pe parcursul procedurilor interne.

Merită precizat, totodată, faptul că, pe lângă procedurile penale, s-a mai desfăşurat o procedură disciplinară la nivelul Colegiului Medicilor Dolj, în urma căreia s-a apreciat că medicii implicaţi în procesul de îngrijire şi tratament al lui Valentin Câmpeanu şi-au îndeplinit corespunzător atribuţiile de serviciu, nefiind în niciun fel responsabili de decesul prematur al acestuia. De asemenea, urmare a dispoziţiei prefectului judeţului Dolj, s-a desfăşurat o anchetă, în urma căreia s-a stabilit că singura deficienţă a fost aceea de a nu se fi efectuat autopsia imediat după deces.

În drept, sub aspectul încălcării articolului 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), asociaţia reclamantă – CRJ – a susţinut că domnul Valentin Câmpeanu a decedat în Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, la data de 19 februarie 2004, ca urmare a unui complex de împrejurări, constând în acţiuni şi omisiuni ale unor instituţii ale statului, în contradicţie cu obligaţia lor legală de a acorda îngrijire şi tratament. În plus, aceste autorităţi au eşuat în a pune în funcţiune un mecanism de protecţie a persoanelor cu dizabilităţi plasate în instituţii de îngrijire ale statului, inclusiv în situaţii de decese suspecte.

Sub aspectul încălcării articolului 3 din Convenţie, în sens material, reclamanta s-a plâns de existenţa unor grave neajunsuri în tratamentul şi îngrijirea domnului Câmpeanu în Unitatea medico-socială Cetate şi în Spitalulu Poiana Mare, de condiţiile de viaţă din acest din urmă spital, ca şi de atitudinea generală a autorităţilor şi a persoanelor implicate în îngrijirea şi tratarea sa de-a lungul ultimelor luni din viaţa pacientului.

De asemenea, sub aspect procedural, s-a invocat încălcarea articolelor 2 şi 3 din Convenţie, prin aceea că ancheta desfăşurată în urma plângerilor penale formulate de reclamant nu a fost una efectivă, în sensul Convenţiei şi a practicii CEDO.

În ceea ce priveşte articolul 5 din Convenţie, s-a susţinut că privarea de libertate a pacientului Valentin Câmpeanu la unităţile din Cetate şi Poiana Mare s-a făcut cu încălcarea legii interne, iar pacientul a fost lipsit de posibilitatea contestării legalităţii măsurii, conform paragrafului 4 al articolului 5, precum şi de posibilitatea solicitării de despăgubiri, conform alineatului 5 al aceluiaşi articol.

Mai mult, s-a susţinut că lipsirea pacientului de posibilitatea luării unei decizii cu privire la plasarea sa într-o instituţie, respectiv la tratamentul prescris constituie o încălcare a articolului 8 din Convenţie. Încălcare a aceluiaşi articol ar fi constituit, în opinia reclamantei şi omisiunea statului de a oferi cetăţenilor săi, în astfel situaţii, forme de tratament alternative instiuţionalizării.

Sub aspectul articolului 13, coroborat cu articolele 2, 3 şi 8 din Convenţie, s-a susţinut că legea internă nu oferă remedii efective pentru situaţii de decese suspecte ori pretinse rele-tratamente în spitalele psihiatrice din ţară.

În fine, s-a apreciat că a existat şi o încălcare a articolului 14 din Convenţie, prin aceea că toate incidentele amintite în cele de mai sus, au avut la bază comportamentul discriminatoriu al agenţilor statului plecând de la faptul că domnul Valentin Câmpeanu era infestat cu HIV şi că suferea de o boală mintală.

În observaţiile sale scrise, Guvernul român a invocat, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale active a organizaţiei non-guvernamentale CRJ, având în vedere că plângerea a fost formulată după decesul domnului Valentin Câmpeanu, fără existenţa vreunei împuterniciri din partea acestuia şi fără ca asociaţia să probeze existenţa unor relaţii personale care să justifice această resprezentare post mortem.

La data de 19 martie 2013, Camera a III-a a CEDO s-a desesizat, în temeiul art. 39 din Convenţie, și a dispus trimiterea cauzei la Marea Cameră, având în vedere faptul că speţa ridica o problemă de drept ce necesita o evaluare de către cea mai înaltă formaţiune jurisdicţională a CEDO. La data de 4 septembrie 2013 a avut loc audierea publică, în cursul căreia au fost prezentate pledoarile părţilor, respectiv a unuia dintre terţii intervenienţi (Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei).

2. Hotărârea Marii Camere din data de 17 iulie 2014

În urma deliberării, a fost pronunţată hotărârea CEDO care, în esenţă, a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia invocată de Guvern, aceea a lipsei calităţii procesuale a organizaţiei non-guvernamentale, CEDO a acceptat faptul că CRJ nu avea nici calitatea de victimă indirectă, nici pe aceea de reprezentant, în sensul obişnuit al termenului.

Cu toate acestea, având în vedere circumstanţele excepţionale ale cauzei şi gravitatea încălcărilor de care se face vorbire în plângerea formulată, s-a apreciat că trebuie permis CRJ să acţioneze în numele domnului Valentin Câmpeanu. Pentru a ajunge la această concluzie, CEDO a avut în vedere principiul statuat constant în jurisprudenţa sa, acela că textul conventional se interpretează astfel încât drepturile să fie garantate în mod practic şi efectiv, iar nu teoretic şi iluzoriu. În plus, s-a avut în vedere faptul că CRJ l-a reprezentat pe domnul Câmpeanu post mortem şi în faţa autorităţilor interne (a contrario, cauza Nencheva c. Bulgariei).

În producerea acestui reviriment jurisprudential, ce dă posibilitatea unor ONG-uri să reprezinte persoane decedate în faţa CEDO, un rol esential l-au avut circumstanţele particulare ale cauzei: faptul că domnul Câmpeanu nu avea familie, era infestat cu HIV, suferea de un retard mental sever, care îl făcea incapabil să iniţieze de unul singur proceduri în faţa autorităţilor competente şi nu a beneficiat de un reprezentant legal după împlinirea vârstei de 18 ani, care să-I suplinească consimţământul pentru diverse măsuri ce îl priveau (internări, tratament medical etc.). Astfel, s-a avut în vedere situaţia de maxima vulnerabilitate a domnului Câmpeanu, o situaţie mai puţin favorabilă decât toate cele în care se aflaseră victimele din cauzele soluţionate de CEDO anterior. Totodată, s-a ţinut cont de faptul că organizaţia non-guvernamentală a făcut demersuri şi în faţa autorităţilor interne, formulând şi susţinând plângeri şi participând la proceduri inclusiv în faţa parchetului şi instanţelor de judecată

Pe fond, CEDO a reţinut încălcarea articolului 2, în sens material, cu următoarele argumente:

Mai întâi, s-a reiterat faptul că, după împlinirea vârstei de 18 ani, nu a fost desemnat niciun reprezentant legal, care să suplinească consimţământul domnului Câmpeanu în legătură cu transferurile sale succesive dintr-o unitate medicală în alta şi cu tratamentul medical administrat. Dată fiind starea de sănătate a pacientului, acesta nu era capabil să-şi dea consimţământul şi, de altfel, nici nu i s-a cerut vreodată opinia.

De asemenea, s-a apreciat, pe baza corespondenţei instituţionale depuse la dosarul cauzei, că decizia de a plasa pacientul în centrul medico-social Cetate s-a bazat mai degrabă pe manifestarea acceptului conducerii unităţii respective, decât pe evaluarea capacităţii unităţii de a furniza o îngrijire şi un tratament adecvate pacientului, având în vedere afecţiunile sale.

Astfel, centrul medico-social Cetate nu era echipat corespunzător pentru a-l îngriji pe domnul Câmpeanu, care în cele din urmă a fost mutat la Spitalul Poiana Mare, unitate care, iniţial, refuzase internarea sa tocmai din lipsa echipamentului adaptat nevoilor pacientului seropozitiv şi personalului corespunzător.

În plus, conform probelor existente la dosar, autorităţile au omis să-i administreze domnului Câmpeanu tratamentul antiretroviral, el fiind tratat în Spitalul Poiana Mare doar cu sedative. La baza acestor concluzii au stat, printre altele: documentele medicale depuse la dosarele interne, opinia expertului din cadrul Federaţiei Internaţionale pentru Sănătate şi Drepturile Omului, punctul de vedere al unuia dintre terţii intervenienţi – Centrul Euregional pentru Iniţiative Publice, care a furnizat o evaluare a deficienţelor în tratamentul antiretroviral al copiilor infestaţi cu HIV din România. Totodată, au fost avute în vedere două decizii ale magistraţilor români care dispuneau redeschiderea procedurilor penale, constatându-se serioase deficienţe în administrarea probelor.

În fine, CEDO a constatat că pe parcursul întregii sale vieţi domnul Câmpeanu s-a aflat în mâinile instituţiilor de sănătate şi de ocrotire ale statului care, din acest motiv, aveau obligaţia de a răspunde şi de a da explicaţii plauzibile pentru tratamentul acordat acestuia. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum a constatat şi Comitetul pentru Prevenirea Torturii în raportul dat publicităţii după vizita sa din 2004 în România , situaţia din Spitalul Poiana Mare era deosebit de dificilă şi problematică la acel moment, sub aspectul respectării drepturilor omului. De aceea, luând decizia plasării pacientului în acel spital, în acel context, la care se adăuga situaţia sa de extremă vulnerabilitate, autorităţile i-au pus în pericol viaţa, într-o manieră ce nu poate fi justificată plauzibil.

În acelaşi timp, date fiind deficienţele anchetei desfăşurate în urma plângerilor penale formulate de CRJ în contextul decesului prematur al domnului Câmpeanu, s-a apreciat că a existat şi o încălcare a laturii procedurale a articolului 2.

În acest sens, s-a avut în vedere întârzierea cu care s-a efectuat autopsia cadavrului. De asemenea, în cea de-a doua decizie prin care s-a dispus redeschiderea investigaţiilor (hotărâre care, de altfel, a fost casată, şi nu şi-a mai produs niciodată efectele), au fost prezentate în detaliu deficienţele anchetei desfăşurate – lipsa unor acte medicale esenţiale şi eşecul în a clarifica contradicţiile din declaraţiile personalului medical.

Totodată, s-a apreciat că a existat o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 2 din Convenţie, prin aceea că autorităţile naţionale nu au pus la dispoziţia persoanelor cu dizabilităţi similare cu cele ale domnului Câmpeanu un macanism prin care să li se recunoască la nivel intern eventuale încălcări ale dreptului la viaţă. S-a avut totodată în vedere lipsa unei anchete independente, publice şi eficiente în care răspunderea autorităţilor naţionale să poată fi stabilită.

Având în vedere cele reţinute în legătură cu articolele 2 şi 13 din Convenţie, CEDO a apreciat, cu majoritate, că nu mai este necesar să se aplece şi asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei, legate de interzicerea torturii, tratamentelor inumane ori degradante (articolul 3 din Convenţie), dreptul la libertate (articolul 5), dreptul la viaţă privată (articolul 8), respectiv interzicerea discriminării (articolul 14).

În fine, CEDO a apreciat, prin prisma articolului 46 din Convenţie, ce stabileşte forţa obligatorie a hotărârilor sale, că speţa de faţă relevă existenţa unor probleme serioase şi evidenţiază necesitatea ca statul român, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor, să evalueze măsurile generale ce trebuie luate astfel încât persoanelor aflate în situaţii similare cu domnul Câmpeanu să li se asigure o reprezentare de către persoane/instituţii independente, astfel încât să aibă posibilitatea de a contesta măsurile referitoare la tratamentul şi îngrijirea lor medicală în faţa unei instanţe sau a altui organism independent.

3. Scurte comentarii

Hotărârea CEDO din 17 iulie 2014 constată grave deficienţe pe fondul cauzei, deficienţe care au dus la concluzia existenţei unei responsabilităţi a statului român pentru decesului domnului Valentin Câmpeanu (articolul 2, în sens material), pentru lipsa unei anchete corespunzătoare în legătură cu acuzaţiile penale formulate de CRJ (articolul 2, în sens procedural), cât şi pentru neasigurarea unor remedii efective în situaţii asemănătoare, în care o persoană fără familie şi fără reprezentant legal decedează într-o unitate de stat – articolul 13 din Convenţie.

Ceea ce dorim să remarcăm însă este soluţia CEDO în legătură cu excepţia ridicată de Guvernul român sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 34 raportat la art. 35 alin. 3-4 din Convenţie ori, în termeni mai generali, în legătură cu competenţaratione personae a CEDO, dat fiind faptul că plângerea a fost introdusă de o organizaţie non-guvernamentală, după decesul victimei directe.

Nu ne propunem să reluăm teoria „victimei” aşa cum a evoluat ea în jurisprudenţa instanţei europene (conceptele de victimă directă, victimă indirectă şi victimă potenţială sunt explicitate de CEDO pe larg în paragrafele 96-101 din hotărâre).

Ceea ce constituie cheia litigiului, problema de drept ce a atras, de altfel, desesizarea în favoarea Marii Camere, în temeiul articolului 30 din Convenție, este problema reprezentării. Respingând excepţia ridicată de guvernul pârât, CEDO dă o interpretare mult mai generoasă conceptului de «reprezentare post mortem» a victimelor.

Într-o prezentare graduală, putem spune că, de regulă, potrivit unei practici constante, reprezentantul persoanei ale cărei drepturi se pretinde că au fost încălcate trebuie să producă în faţa CEDO, o împuternicire. Acest mandat nu trebuie să respecte toate cerinţele de validitate din dreptul intern. Noţiunea de mandat este privită mai puţin formal (a se vedea cauzele Post c. Olandei, decizia de inadmisibilitate din 20 ianuarie 2009, Aliev c. Georgiei, hotărârea din data de 13 ianuarie 2009).

Ulterior, s-a considerat că anumite plângeri introduse în numele victimelor sunt admisibile, în anumite împrejurări, chiar dacă nu există o împuternicire formală semnată de victima directă. În acest sens, s-a ţinut cont de vulnerabilitatea victimelor, bazată pe vârstă, boală etc., o importanţă fiind atribuită legăturii între reprezentant şi victima directă (a se vedea cauzele Ilhan c. Turciei[MC], hotărârea din 27 iunie 2000, în care plângerea pentru rele tratamente fusese introdusă de fratele victimei; Z.F. c. Turciei, hotărârea din 22 iulie 2003, în care a fost declarată admisibilă plângerea introdusă de soţul victimei ce fusese obligată să se supună unei examinări ginecologice; S.P., D.P. şi A.T. c. Marii Britanii, în care plângerea a fost introdusă de avocat în numele copiilor pe care îi reprezentase, în calitate de reprezentant legal, în procedurile interne).

Mai recent, la data de 18 iunie 2013, a fost pronunţată hotărârea CEDO în cauza Nencheva şi alţii c. Bulgariei, ce prezintă multe similitudini cu cauza de care ne ocupăm. Plângerile vizând încălcarea dreptului la viaţă al unor copii instituţionalizaţi au fost introduse, în unele cazuri, de părinţi, iar în cazul copiilor ai căror părinţi erau necunoscuţi ori care nu-şi manifestaseră intenţia de a iniţia proceduri, de către o organizaţie non-guvernamentală – Asociaţia pentru Intergrare Europeană şi Drepturile Omului.

CEDO a respins ca inadmisibilă plângerea introdusă de asociaţia reclamantă, apreciind că solicitarea sa poate fi interpretată, cel mult, ca o cerere de a i se permite reprezentarea juridică a victimelor în faţa sa. Or, având în vedere jurisprudenţa sa constantă în materie de reprezentare, CEDO a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie. Un argument determinant, se pare, şi care a anticipat oarecum soluţia din cauza de faţă, a fost acela că asociaţia nu încercase în niciun fel să aducă în faţa autorităţilor interne problemele respective, prin memorii, plângeri penale sau prin orice altă formă.

A contrario, în cauza Centrul pentru Resurse Juridice (în numele lui Valentin Câmpeanu) împotriva României, asociaţia a realizat vizita de dinaintea decesului şi a adresat imediat memorii autorităţilor competente cerând luarea de măsuri urgente în cazul lui Valentin, înainte de a afla de decesul acestuia. În fine, a iniţiat procedurile penale în faţa procurorului şi a contestat soluţiile în instanţă, calitatea sa procesuală nefiind pusă la îndoială, în baza dreptului intren şi a practicii judiciare constante. Cu alte cuvinte, a manifestat un grad deosebit de implicare care, într-un fel, a suplinit lipsa acelor legături personale ce constituiseră multă vreme un criteriu determinant pentru reprezentare.

Dorim să încheiem remarcând că acest reviriment jurisprudenţial este important pentru protejarea persoanelor vulnerabile psiho-social, cum a fost cazul lui Valentin Câmpeanu, prin recunoaşterea dreptului unor entităţi non-guvernamentale de a le reprezenta post-mortem, în lipsa unei împuterniciri formale şi chiar în lipsa unor legături personale.

Totuşi, aplicabilitatea acestei excepţii trebuie privită limitat la situaţiile victimelor aflate în situaţie de vulnerabilitate extremă şi lipsite de rude şi de reprezentant legal. Din acest punct de vedere, este importantă opinia concurentă a judecătorului Pinto de Albuquerque, care subliniază (în paragraful 11 al opiniei sale) că, pentru claritate metodologică, CEDO ar fi trebuit să instituie conceptul de „reprezentare de facto”, condiţionat de cele două împrejurări amintite: vulnerabilitatea victimei şi lipsa alternativelor concrete de reprezentare.

Cabinetul de Avocat „Cristian Ioan” vă oferă servicii juridice complete, practicând onorarii foarte avantajoase.

SURSA: hotararicedo.ro

 

Reclame

Tag-uri:, , , , , , , , , , , , ,

2 gânduri despre „Hotărârea pronunţată de Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului la data de 17 iulie 2014 în cauza Centrul pentru Resurse Juridice (în numele lui Valentin Câmpeanu) împotriva României

  1. […] În sensul dispoziţiilor privind eficacitatea hotărârilor străine, termenul de hotărâri străine se referă, potrivit art. 1093 C.proc.civ., la actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene. […]

  2. […] între necesitatea protejării libertăţii de exprimare a preşedintelui şi “interesul reclamanţilor de a obţine un răspuns motivat la […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: