RECUNOAŞTEREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA POTRIVIT DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

1. Noţiunea de hotărâre străină. Corespunzător prevederilor noului cod de procedură civilă, principalele efecte pe care le poate produce o hotărâre străină sunt autoritatea de lucru judecat, foexequator 2rţa executorie şi puterea doveditoare a actului autentic.

În sensul dispoziţiilor privind eficacitatea hotărârilor străine, termenul de hotărâri străine se referă, potrivit art. 1093 C.proc.civ., la actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.

Efectele hotărârilor arbitrale străine sunt reglementate distinct, în cuprinsul art. 1123-1132 C.proc.civ. De altminteri, tendinţa majoritară pe planul dreptului comparat credem că este aceea de a considera că tribunalele arbitrale nu sunt organe de jurisdicţie ale statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, arbitrajul având natură contractuală şi jurisdicţională.

Formularea de la art. 1093 C.proc.civ. este îmbunătăţită faţă de cea din vechea reglementare, de la art. 165 din Legea nr. 105/1992. Conform art. 165 din Legea nr. 105/1992, termenul de hotărâri străine se referea la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat. Articolul 1093 C.proc.civ. prevede, în mod expres, că sunt vizate actele de jurisdicţie necontencioasă, iar actele notariale nu sunt privite ca acte de jurisdicţie.

În principal, art. 1093 C.proc.civ. menţionează actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti. Denumirea instanţei sau a actului de jurisdicţie  în cauză nu prezintă însemnătate, art. 1093 C.proc.civ. folosind termenul generic de „hotărâre”.

Hotărârile  susceptibile să fie recunoscute şi executate în România pot să aparţină inclusiv altor autorităţi competente să desfăşoare o activitate jurisdicţională, caracterizată prin respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare (de exemplu, hotărârea unei autorităţi religioase dintr-o ţară unde religia produce efecte juridice).

Într-o formulă de ansamblu, credem, pe de altă parte, că pot să fie recunoscute şi executate orice acte ale instanţelor judecătoreşti care pot să producă efecte asupra persoanelor sau a bunurilor, cu privire la drepturi ori obligaţii ale acestora. Pe o asemenea cale, în sistemul nostru juridic pot să devină eficace acte ce ar avea în România natura unui act de jurisdicţie al unei instanţe judecătoreşti. Aceasta nu înseamnă însă că în ţara noastră prevederile referitoare la eficacitatea hotărârilor străine se aplică numai actelor de jurisdicţie sau că ele nu ar putea să fie avute în vedere în cazul actelor adoptate în cadrul unei proceduri necontencioase.

Hotărârile străine sunt hotărâri pronunţate de autorităţi ale unui stat străin, în numele unei suveranităţi străine. Împrejurarea că respectivul stat străin nu a fost recunoscut de România nu împiedică aplicarea art. 1093 şi urm. din cod, întrucât, în esenţă, ne aflăm aici, pe terenul raporturilor de drept privat. În acest context pot să fie reiterate în favoarea  soluţiei arătate argumentele care justifică, în cadrul dreptului internaţional privat, aplicarea legilor unui stat nerecunoscut de către ţara forului.

Articolul 1093 C.proc.civ. precizează, în plus, că hotărârile străine aparţin unui „stat nemembru al Uniunii Europene”. Această expresie este susceptibilă de rezerve, deoarece dispoziţiile din cod reprezintă dreptul comun în materia recunoaşterii şi a executării hotărârilor străine. Prin urmare, nu este exclus ca reglementări subsumate titlului referitor la eficacitatea hotărârilor străine să se aplice unei hotărâri dată într-un stat care face parte din Uniunea Europeană. De exemplu, Regulamentul (U.E.) nr. 44/2001 se aplică doar în materie civilă şi comercială – potrivit accepţiunii autonome a acestei sintagme – iar, în această materie, art. 1 din regulament operează o serie de limitări. Apoi, în materia civilă şi comercială, dispoziţiile privind recunoaşterea hotărârilor pronunţate în statele membre nu includ aspectele referitoare la forţa lor probantă. În ceea ce priveşte însă prevederile codului de procedură civilă, se poate observa, de pildă, în mod punctual, că art. 1107 vizează forţa probantă a hotărârilor străine, iar art. 1108 se referă, în mod specific, la recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor străine prin care se stabilesc obligaţii decurgând dintr-o lege fiscală străină.

În principiu, în acord cu art. 1064 C.proc.civ., care se referă la ansamblul dispoziţiilor consacrate cărţii a VII-a din cod, hotărârile străine avute în vedere sunt cele din domeniul dreptului privat. Articolul 1108 C.proc.civ. reprezintă, totuşi, o excepţie notabilă de la această regulă, textul fiind expresia solidarităţii internaţionale între state, întrucât este de natură să împiedice folosirea teritoriului român ca refugiu pentru cei care au obligaţii fiscale rezultând dintr-o lege străină.

Calificarea materiei ca fiind de drept privat sau de drept public se realizează conform legii române, fiind firesc ca statul solicitat să decidă care sunt hotărârile străine eficace pe teritoriul său.

Hotărârile care pot să fie recunoscute şi executate în ţara noastră sunt inclusiv cele a căror efectivitate este rebus sic stantibus (de exemplu, art. 1105 alin. (3) C.proc.civ. priveşte executarea hotărârii străine stabilind o obligaţie alimentară care, datorită schimbării circumstanţelor de fapt, se poate modifica).

2. Recunoaşterea hotărârilor străine. Prin recunoaşterea unei hotărâri străine, situaţia juridică pe care aceasta o consacră este acceptată în cadrul statului luat în considerare, ceea ce înseamnă că autorităţile respectivului stat vor ţine seama de drepturile şi obligaţiile părţilor aidoma împrejurării în care ele ar fi constatate sau stabilite de o autoritate naţională.

În literatura noastră de specialitate, recunoaşterea hotărârilor străine este analizată în contextul examinării efectelor hotărârilor străine.

În cuprinsul prevederilor din codul nostru de procedură civilă se distinge între recunoaşterea de plin drept (art. 1094 C.proc.civ.) şi recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a instanţei române (art. 1095-1096 C.proc.civ.).

Corespunzător art. 1094 C.proc.civ., hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în lipsă de recunoaştere, au fost pronunţate în baza legii determinate ca aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internaţional privat român şi a fost respectat dreptul la apărare.

În cazul recunoaşterii prin hotărâre judecătorească, potrivit art. 1095 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea străină beneficiază în România de autoritatea lucrului judecat. Existând însă două moduri de recunoaştere a hotărârilor străine se poate pune problema de a preciza dacă recunoaşterea de plin drept produce sau nu acelaşi efect.

În ceea ce ne priveşte, credem că hotărârea străină este, în principiu, efectivă de la momentul pronunţării ei. Legea instanţei sesizate se aplică inclusiv autorităţii de lucru judecat.

Verificarea concretă a efectelor legale ale unei asemenea hotărâri în ţara noastră va interveni însă ulterior, pe cale principală sau incidentă.

Astfel, partea care a pierdut procesul poate face în faţa instanţei române o cerere în contestarea valabilităţii hotărârii invocând unul dintre motivele de la art. 1094 C.proc.civ., precum şi, în opinia noastră, pentru motive de la art. 1095 şi 1096 C.proc.civ. (de exemplu, instanţa care a pronunţat hotărârea nu a fost competentă; hotărârea este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România; hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată).

Motivele de la art. 1095 şi 1096 C.proc.civ. urmează să fie înţelese în corelaţie cu prevederile art. 1094 C.proc.civ.

În unele situaţii, dispoziţii ale art. 1095 sau 1096 C.proc.civ. explicitează reglementări ale art. 1094 C.proc.civ.

De exemplu, se poate considera că a fost încălcată ordinea publică de drept internaţional privat român, în sensul art. 1094 C.proc.civ., ţinând seama de reperele oferite în cadrul art. 1096 alin (1) lit. a) C.proc.civ.

Ordinea publică  de drept internaţional privat român poate să fie încălcată şi în împrejurarea în care hotărârea este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate (în condiţiile în care, de pildă, ambele instanţe străine au dat hotărârea pe baza legii care este aplicabilă conform dreptului internaţional privat român). În această eventualitate, hotărârea străină este însă lipsită de eficacitate a priori, fără să fie analizat conţinutul acesteia în raport cu exigenţele ordinii publice.

Terţul, dacă justifică un interes, poate, de asemenea, să pună în discuţie, pe calea unei acţiuni principale, inopozabilitatea faţă de el a respectivei hotărâri.

După părerea noastră, chiar partea care a câştigat procesul ar putea solicita verificarea hotărârii străine pentru a-şi asigura astfel securitatea juridică.

Din acelaşi motiv, terţul care justifică un interes se poate adresa instanţei de judecată române referitor la o hotărâre străină care îl avantajează.

Controlul hotărârii străine poate să aibă loc şi pe cale incidentă. Aceasta poate interveni dacă se invocă o excepţie cu privire la eficacitatea hotărârii străine de către partea interesată sau de către instanţă din oficiu.

În cazul recunoaşterii prin hotărâre judecătorească a instanţei române se solicită întrunirea condiţiilor de la art. 1095 C.proc.civ.

Conform art. 1095 C.proc.civ.:

(1) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1094 C.proc.civ.  pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii; c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

(2) Dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părţii în cauză i-a fost înmânată în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

(3) Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană.

Potrivit art. 1096 C.proc.civ.:

(1) Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri: a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs; b) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român; c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine; d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România; e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei; f) a fost încălcat dreptul la apărare:; g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.

(2) Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

Mai multe prevederi ale art. 1095 şi 1096 C.proc.civ. se înscriu în cadrul tendinţei liberale ce poate să fie remarcată pe plan european referitor la recunoaşterea hotărârilor străine: instanţa română nu verifică procedura urmată în străinătate în integralitatea acesteia; instanţa română nu poate să examineze în fond hotărârea străină, cu excepţia verificării condiţiilor prevăzute la art. 1095 şi 1096 C.proc.civ., nici să procedeze la modificarea ei (art. 1097 C.proc.civ.); în principiu, recunoaşterea nu poate să fie refuzată pentru singurul motiv că instanţa a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internaţional privat român (art. 1096 alin. (2) C.proc.civ.).

În schimb, menţinerea condiţiei reciprocităţii, în cuprinsul art. 1095 alin. (1) lit. c) C.proc.civ., credem că este regretabilă, chiar dacă se acceptă că este o reciprocitate de fapt. Ignorarea drepturilor unor particulari, care, prin cetăţenie sau naţionalitate, ar putea chiar să nu aparţină statului străin unde a fost pronunţată hotărârea, n-ar trebui să fie pusă în relaţie directă cu facilitarea circulaţiei internaţionale a hotărârilor date în România.

Prima condiţie prevăzută în cadrul art. 1095 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. este ca hotărârea străină să fie definitivă. Verificarea se realizează pe baza legii statului unde a fost pronunţată hotărârea. Legea statului căruia îi aparţine instanţa de judecată determină căile de atac care pot să fie folosite, termenele în care acestea pot să fie exercitate, efectele exercitării unei căi de atac. Dovada caracterului definitiv al hotărârii se face cu ajutorul acesteia sau, în lipsa unei menţiuni corespunzătoare în cuprinsul ei, prin interpretarea dispoziţiilor legii de procedură a instanţei care a pronunţat-o.

În opinia noastră, în cazul revizuirii hotărârii străine recunoscută anterior în România, recunoaşterea devine caducă de plin drept, căci, altminteri ar trebui să admitem cerinţa unei revizuiri şi a hotărârii de recunoaştere, ceea ce ar fi anacronic.

Conform celei de a doua condiţii, instanţa care a dat hotărârea trebuie să fi avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul (art. 1095 alin. (1) lit. b).

Privitor la această cerinţă, în doctrina noastră a fost exprimat, în legătură cu dispoziţii similare ale Legii nr. 105/1992, atât punctul de vedere corespunzător căruia competenţa de a judeca procesul se referă la justificarea in globo a jurisdicţiei statului de unde provine hotărârea, nu a unei instanţe determinate, cât şi ideea că ar fi vorba de competenţa de drept internaţional privat a instanţei respective şi de competenţa de drept intern a aceleiaşi instanţe, deoarece legea nu distinge, referindu-se la competenţa de a judeca procesul, ceea ce înseamnă competenţa sub ambele aspecte.

După părerea noastră, instanţa română verifică competenţa de drept internaţional privat a instanţei străine, întrucât competenţa de drept intern constituie o chestiune care se rezolvă în cadrul sistemului judiciar al fiecărui stat. Instanţa străină îşi desfăşoară activitatea pe baza altor reguli procedurale şi ar fi excesiv să se solicite unei instanţe române să verifice aplicarea acestora.

În situaţii specifice, se poate pune însă problema lipsei „puterii de jurisdicţie” a unei autorităţi străine (de exemplu, a unei autorităţi administrative).

Fireşte, recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată, dacă instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea  cauzei (art. 1096 alin. (1) lit. e) C.proc.civ.).

Competenţa instanţei străine nu poate să fie întemeiată exclusiv – după cum afirmă textul analizat – pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiu în statul de sediu al respectivei jurisdicţii (art. 1095 alin. (1) lit. b) in fine).

Aceste prevederi credem că sunt inspirate de mai multe motive: buna administrare a justiţiei, respectarea drepturilor pârâtului, evitarea sesizării frauduloase a unei instanţe străine ş.a.

Aplicarea dispoziţiilor arătate va depinde de natura cauzei şi de unul sau mai multe dintre criteriile folosite în contextul conflictelor de jurisdicţii.

În circumstanţele în care competenţa internaţională a instanţelor române este stabilită pe baza criteriului sau a criteriilor reţinute şi de instanţa străină, recunoaşterea hotărârii străine poate să fie mai lesne acceptată. Criteriile care fundamentează regulile de competenţă internaţională sunt eterogene şi pot să fie regăsite în cadrul aceleiaşi categorii de reguli de competenţă.

Legătura litigiului cu statul de sediu al instanţei străine poate, totuşi, să existe, chiar dacă concepţia adoptată de dreptul român este diferită.

Corespunzător celei de a treia condiţii se solicită să existe reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea (art. 1095 alin. (1) lit.c). Această cerinţă constituie o constantă în cadrul dispoziţiilor referitoare la recunoaşterea hotărârilor străine în legislaţia şi în jurisprudenţa română a ultimelor decenii şi se admite că este suficient să se constate o reciprocitate de fapt, fără să intereseze dacă şi condiţiile practicate  prezintă similitudine. În consonanţă cu prevederile art. 2561 C.civ. care stipulează că, în cazul în care pentru aplicarea legii străine se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară, credem că ar trebui să se aplice aceeaşi soluţie şi în materia analizată, până la momentul înlăturării acestei cerinţe din dreptul nostru.

Art. 1095 alin. (2) C.proc.civ. vizează situaţia specifică în care hotărârea străină a fost pronunţată în lipsa părţii în care a pierdut procesul.

Această situaţie este în legătură cu respectarea dreptului la apărare şi cu posibilitatea de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

Procedura de citare se realizează potrivit legii statului unde se află sediul instanţei străine.

Informarea părţii care a pierdut procesul trebuie să fie însă reală şi corespunzătoare, pentru ca hotărârea să nu fie contrară ordinii publice de drept internaţional privat român.

Dreptul la apărare este un drept care face parte din ordinea publică, fiind un drept procesual fundamental şi imanent. Totuşi, exercitarea lui efectivă rămâne la dispoziţia părţii titulare a acestui drept. De aceea, alineatul 3 al art. 1095 C.proc.civ. reglementează excepţia caracterului nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, ca o excepţie procedurală relativă ce nu poate să fie invocată din oficiu de către instanţa română sesizată, ci numai de acea persoană.

În procedura necontencioasă nu există o „parte adversă”, fiind citată numai partea care a formulat cererea. Aşadar, în această ipoteză nu se poate considera că este încălcată ordinea publică de drept internaţional privat român.

Chiar într-o procedură contencioasă, ordinea publică nu este încălcată, dacă legea străină admite iniţierea acesteia fără citarea părţii, cu condiţia ca, în ansamblul procedurii, partea să aibă însă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare.

Informarea corespunzătoare a părţii care a pierdut procesul este avută în vedere şi în etapele procedurale ulterioare, inclusiv cu privire la hotărârea care a fost pronunţată, ceea ce îi permite să exercite căile de atac împotriva ei.

De exemplu, în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că în împrejurarea în care persoana citată nu a fost informată asupra motivelor înfăţişării în faţa tribunalului străin, nu a avut posibilitatea să consulte unele dintre piesele de la dosar şi nu a fost informată de tribunal asupra posibilităţii de a fi asistată de un avocat, ea fiind chemată la interogatoriu, au fost încălcate prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Pentru a-şi pregăti apărarea şi pentru ca hotărârea să nu fie pronunţată în lipsă, părţii trebuie să îi fie înmânată citaţia privitoare la termenul de dezbateri în fond şi actul de sesizare a instanţei „în timp util”. Această sintagmă credem că nu este înţeleasă în funcţie de prevederile legii statului de sediu al instanţei străine, ci având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, fiind vorba de o chestiune de fapt, care rămâne la aprecierea instanţei române.

În scopul asigurării efectivităţii dreptului la apărare, opinăm că termenul „util” începe să curgă de la momentul la care partea în cauză a luat cunoştinţă de citaţie şi de actul de sesizare a instanţei.

Pe de altă parte, considerăm că exigenţa care se referă la posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii este îndeplinită în eventualitatea în care hotărârea străină a fost comunicată persoanei în cauză într-o formă echivalentă celei prevăzute de legea română sau chiar într-o formă neregulată, care i-a asigurat şansa rezonabilă de a o cunoaşte.

Recunoaşterea hotărârii străine poate să fie refuzată pentru oricare dintre motivele arătate la art. 1096 C.proc.civ. Problema compatibilităţii hotărârii cu ordinea publică de drept internaţional privat român este posibil să suscite cele mai multe dificultăţi în practică (art. 1096 alin. (1) lit. a) C.proc.civ.).

Articolul 1097 C.proc.civ. interzice instanţei române să procedeze la examinarea în fond a hotărârii străine sau la modificarea ei, cu excepţia verificării condiţiilor prevăzute la art. 1095 şi 1096 C.proc.civ.

Verificarea compatibilităţii hotărârii străine cu ordinea publică de drept internaţional privat român se va realiza însă ţinând seama atât de raporturile juridice de drept material, cât şi de cele de drept procesual.

Aplicarea de către instanţa străină a unei alte norme conflictuale decât cea prevăzută de dreptul internaţional privat român şi, pe cale de consecinţă, a unei alte legi nu permite, în principiu, invocarea ordinii publice de drept internaţional privat român (art. 1096 alin. (2) C.proc.civ.). Această linie de gândire rămâne pertinentă chiar dacă norma conflictuală română ar fi trimis la legea română, iar norma conflictuală aplicată de instanţa străină a determinat luarea în considerare a unei legi străine, soluţiile pe fond la care conduc cele două legi fiind diferite. În termenii textului analizat, un asemenea „singur motiv” nu justifică refuzul recunoaşterii hotărârii străine. Totuşi, respectarea drepturilor câştigate într-o ţară străină îşi află  limitele în concepţia din România asupra ordinii publice de drept internaţional privat.

O situaţie diferită este aceea în care procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român. În ipoteza arătată, recunoaşterea hotărârii străine poate să fie refuzată pentru motivul că „soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române”(art. 1096 alin. (2) in fine C.proc.civ.).

Evident, în unele împrejurări, reglementările legale străine şi rezultatul aplicării acestora pot să fie contrare ordinii publice de drept internaţional privat român. Hotărâtor este însă, corespunzător art. 1096 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. şi a art. 2564 alin. (2) C.civ., efectul sau rezultatul produs. Aşadar, aplicarea de către instanţa străină a unei norme conflictuale diferită faţă de cea română nu permite, ca atare, invocarea ordinii publice de drept internaţional privat român, întrucât, uneori, norme conflictuale diferite trimit la aceeaşi lege. Nici aplicarea unei legi diferite faţă de cea indicată de norma conflictuală română nu permite totdeauna invocarea ordinii publice de drept internaţional privat român, deoarece rezultatul obţinut ar putea să fie echivalent celui la care s-ar fi ajuns conform legii române.

În materia stării civile şi a capacităţii, cetăţenia română reprezintă un criteriu suficient pentru a decide că există o legătură strânsă a cauzei cu ordinea juridică română. Ne putem însă întreba dacă este suficient ca soluţia adoptată în străinătate să se deosebească faţă de cea determinată de legea română pentru a fi invocată această excepţie.

După părerea noastră, în pofida textului analizat, acest singur motiv nu este pe deplin satisfăcător întrucât: noţiunea de ordine publică este imprecisă; conţinutul ordinii publice se poate modifica în timp; decisiv este rezultatul la care se ajunge prin aplicarea unei legi străine; nici în materia stării şi capacităţii persoanei fizice nu lipsesc dispoziţiile prin care este favorizată valabilitatea operaţiunilor juridice.

Prin urmare, instanţa română nu ar putea să se mărginească să constate existenţa unei soluţii diferite faţă de cea la care s-ar fi ajuns pe baza legii române, ci va trebui să verifice dacă acea soluţie este sau nu compatibilă cu principiile fundamentale care dau substanţă ordinii publice de drept internaţional privat român.

O instituţie juridică necunoscută în dreptul român, luată în considerare în cadrul unei hotărâri judecătoreşti străine a cărei executare se cere în România, nu contravine, datorită simplului fapt că este necunoscută dreptului forului, ordinii publice de drept internaţional privat român. Ea poate contraveni acestei ordini publice numai dacă, pe fond, încalcă principiile fundamentale de drept ale statului forului. Uneori se poate observa că prin instituţii proprii, naţionale, se poate ajunge la acelaşi rezultat ca şi în cazul efectelor instituţiilor juridice necunoscute de legea forului.

Ordinea publică este actuală în sensul că, dacă între momentul pronunţării hotărârii străine şi cel al recunoaşterii ei în România, conţinutul ordinii publice de drept internaţional privat român s-a modificat, se va lua în considerare ordinea publică de la momentul judecării cauzei. Hotărârea judecătorească trebuie să reflecte valorile intangibile care există la momentul pronunţării ei în statul căruia îi aparţine instanţa, în ţara forului fiind lipsit de interes să fie invocate principii de drept revolute.

În situaţia în care conţinutul ordinii publice se modifică între momentul introducerii cererii de recunoaştere a hotărârii străine şi cel al pronunţării hotărârii de către instanţa română, conform caracterului actual al ordinii publice, instanţa va avea în vedere momentul închiderii dezbaterilor în fond, deoarece criteriile ordinii publice sunt opozabile nu doar părţilor, ci şi instanţei.

Ordinea publică fiind un concept dinamic, vor fi luate în considerare criteriile operante până la momentul la care hotărârea judecătorească devine definitivă. După acest moment, chiar dacă ordinea publică s-ar fi schimbat, nu poate să fie pusă  în discuţie valabilitatea hotărârii instanţei, pentru că s-ar înfrânge astfel autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri.

Caracterul actual al ordinii publice credem că trebuie să fie avut în vedere inclusiv în cadrul art. 1094 C.proc.civ. referitor la hotărârile străine care sunt recunoscute de plin drept în România, cu unele nuanţări.

În dreptul român, funcţionarul public care îndeplineşte prerogative administrative, nefiind asimilabil unui organ de jurisdicţie şi nedesfăşurând o activitate jurisdicţională, nu are puterea să aprecieze, în raport cu criteriile de ordine publică, eficacitatea hotărârilor judecătoreşti străine ce i se prezintă, el reţinând numai dacă sub aspect formal acea hotărâre poate sta la baza efectuării operaţiei administrative.

Considerăm însă că, după caz, în eventualitatea în care funcţionarul refuză să aplice hotărârea instanţei străine, partea interesată sau autoritatea administrativă căreia îi aparţine funcţionarul ar putea cere instanţei române să se pronunţe asupra acestui incident, prilej cu care instanţa va putea stabili dacă hotărârea este conformă ordinii publice de la momentul judecării litigiului respectiv.

După cum am menţionat, dispoziţiile legale care se referă la ordinea publică de drept internaţional privat român privesc atât raporturile juridice de drept material, cât şi pe cele de drept procesual. Prevederile legale consacrate ordinii publice stabilesc, în mod abstract, posibilitatea invocării acesteia sau se referă la conţinutul ei concret. Valorificarea unor asemenea dispoziţii de către organele de jurisdicţie permite precizarea conţinutului ordinii publice.

Articolul 2564 C.civ. oferă câteva repere fundamentale pentru înţelegerea noţiunii de ordine publică de drept internaţional privat român.

Corespunzător acestui text, ordinea publică de drept internaţional privat român poate să fie invocată în situaţia în care s-ar produce un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.

Potrivit formulei consacrată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin tratatele comunitare a fost instituită o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre. Aşadar, regulile de ordine publică din dreptul Uniunii Europene se alătură celor din dreptul român. În temeiul principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, regulile de ordine publică europene se aplică cu întâietate. Ele pot să vizeze însă nu numai raporturi juridice care s-au născut, modificat ori stins într-un stat membru, ci, deopotrivă, raporturi juridice născute, modificate ori stinse într-o ţară terţă.

În ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale omului, acestea constituie conform preambulului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – integrată în ţara noastră blocului de constituţionalitate (art. 20 alin. (2) din Constituţia României) – „temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume”, iar, potrivit art. 1 al Convenţiei, statele membre le recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor. Ţinând  seama de aceste prevederi cu caracter general din cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi din cuprinsul art. 2564 C.civ., de legăturile existente cu dreptul Uniunii Europene şi cu dispoziţiile din Constituţia României, credem că poate să fie afirmată valoarea intangibilă a drepturilor fundamentale ale omului ca „temelie” imanentă a statului de drept şi a unei societăţi democratice europene, atât în raporturile cu statele contractante, cât şi referitor la hotărârile pronunţate în ţări terţe, care ar urma să fie recunoscute în statul român.

Conform termenilor art. 1096 alin. (1) lit. a) C.proc.civ., recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă aceasta este „manifest” contrară ordinii publice de drept internaţional privat român. Textul arată că recunoaşterea hotărârii străine nu poate să fie refuzată pentru orice contrarietate a ei cu ordinea publică. Ceea ce este însă „manifest”, evident, pentru o anumită instanţă de judecată ar putea să rămână nesesizat sau discutabil pentru alta. Prevederile în discuţie oferă două criterii de analiză în acest context: intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi gravitatea efectului produs. Ele nu înlătură neajunsurile care pot să apară în practică datorită aspectelor de ordin subiectiv.

Intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română credem că se analizează, pe fond, mai ales în funcţie de elementele specifice fiecărei materii. De exemplu, în cadrul dreptului european al concurenţei are relevanţă locul unde se pot produce efectele anticoncurenţiale sau unde s-au desfăşurat comportamentele care aduc atingere concurenţei.

Delimitarea pieţei pe care se pot ivi consecinţele negative în domeniul concurenţei poate să necesite, totuşi, o examinare complexă pe fond, care implică elemente juridice şi economice. De aceea, aspectele reţinute în cauză ar putea să nu fie de netăgăduit.

De asemenea, analizarea gravităţii efectului produs (sau care ar putea să apară) nu este, în unele situaţii, de ordinul evidenţei. De pildă, se poate susţine că fixarea preţurilor sau repartizarea pieţelor constituie comportamente ale întreprinderilor care pot să aibă consecinţe negative pronunţate în domeniul concurenţei, dar aplicarea acestor idei – acceptate îndeobşte fără obiecţii – să pună, în practică, probleme deosebite.

Criteriul intensităţii legăturii cauzei cu ordinea juridică română are o semnificaţie redusă în cazul raporturilor de drept procesual, întrucât nesocotirea garanţiilor fundamentale în această materie, ignorarea dreptului la un proces echitabil, determină invocarea ordinii publice. Exigenţele ordinii publice trebuie să se realizeze însă în ansamblul procedurii.

Termenii utilizaţi în cuprinsul art. 1096 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. nu ar trebui să conducă, totuşi, la integrarea, în cadrul ordinii juridice române, a unor hotărâri străine care nesocotesc principiile noastre fundamentale de drept, aplicabile în contextul circulaţiei internaţionale a acestor hotărâri, nici să permită interpretările aleatorii sau arbitrare.

Recunoaşterea hotărârii străine poate să fie refuzată şi pentru motivul că ea a fost obţinută, într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor, cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român (art. 1096 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.).

În cadrul reglementărilor anterioare, art. 168 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 prevedea că recunoaşterea poate fi refuzată dacă hotărârea este rezultatul unei fraude în procedura urmată în străinătate.

Dispoziţiile art. 1096 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. trebuie înţelese în corelaţie cu cele ale alineatului 2 din cuprinsul aceluiaşi articol.

După cum am văzut, aplicarea de către instanţa străină a unei alte legi decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internaţional privat român nu poate justifica, în principiu, refuzul recunoaşterii hotărârii străine (art. 1096 alin. (2) C.proc.civ.).

Recunoaşterea hotărârii străine poate să fie însă refuzată dacă legea aplicabilă a devenit competentă prin fraudă. În faţa instanţei de judecată română fraudarea legii este sancţionată atât în situaţia în care se pune problema aplicării unei legi care a devenit astfel competentă (art. 2564 alin. 1 C.civ.), cât şi în cazul în care hotărârea străină a fost pronunţată prin fraudarea regulilor de competenţă internaţională.

Sub aspectul analizat, nu prezintă importanţă dacă legea obişnuit competentă era legea română sau o lege străină, întrucât ceea ce se sancţionează este, în toate ipotezele, intenţia frauduloasă a părţii sau a părţilor la un raport juridic. Situaţia nu se modifică în circumstanţele în care hotărârea străină a fost dată prin aplicarea frauduloasă a legii române, deoarece adagiulfraus omnia corrumpit este menit să asigure în toate împrejurările loialitatea raporturilor juridice, preceptele morale ale dreptului nefiind divizibile.

Modificarea unei situaţii juridice, datorită schimbării legii aplicabile, nu echivalează cu o fraudare a legii. Recunoaşterea hotărârii străine poate să fie însă refuzată dacă înlăturarea prevederilor legale imperative care se aplicau în mod obişnuit nu constituie o simplă consecinţă a modificării situaţiei juridice, ci chiar scopul care a fost avut în vedere, celelalte efecte juridice ale acestei schimbări fiind lipsite de semnificaţie.

Aplicarea unei legi diferite faţă de cea determinată potrivit dreptului internaţional privat român poate să fie realizată prin schimbarea, în scop fraudulos, a punctului de legătură a normei conflictuale care este luată în considerare sau prin fraudarea regulilor de competenţă internaţională, cu intenţia de a se ajunge, prin intermediul normei conflictuale a instanţei sesizate, la un rezultat diferit faţă de cel urmărit în cadrul dreptului internaţional privat român. Prin urmare, noţiunea de fraudare a legii trebuie înţeleasă în sens larg, impunându-se sancţionarea fraudării regulilor de drept internaţional privat român care au relevanţă pentru determinarea legii aplicabile.

Global, pe tărâmul conflictelor de jurisdicţii, fraudarea legii credem că este însă diluată, în contextul noilor noastre prevederi de procedură civilă, în alte cazuri care justifică refuzul recunoaşterii unei hotărâri străine, cum sunt cele de la art. 1095 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C.proc.civ. sau de la art. 1096 alin. (1) lit. a), c), d)-f) C.proc.civ.

Un alt motiv pentru care poate fi refuzată recunoaşterea hotărârii străine este acela că procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine (art. 1096 alin. (1) lit. c) C.proc.civ.).

Aceste prevederi constituie o aplicare a adagiului prior tempore potior iure. Dacă procesul a fost deja soluţionat de o instanţă română, hotărârea străină nu va fi recunoscută în România, indiferent care ar fi data sesizării instanţei române şi a celei străine. Chiar în eventualitatea sesizării ulterioare a instanţei române, aceasta poate să considere că nu se aplică dispoziţiile privind litispendenţa internaţională sau cele referitoare la conexitatea internaţională. Invocarea acestor excepţii depinde de partea interesată, iar suspendarea judecăţii sau dezînvestirea instanţei sunt supuse aprecierii organului de jurisdicţie român.

Securitatea raporturilor juridice este afectată inclusiv în situaţia în care hotărârea străină ar fi compatibilă cu cea pronunţată de instanţa română. În orice caz, existenţa unei hotărâri a instanţei române este suficientă pentru a nu se mai pune problema verificării condiţiilor de regularitate internaţională a hotărârii străine.

În ipoteza în care cauza se află în curs de judecare în faţa instanţei române la data sesizării instanţei străine, adagiul prior tempore potior iure se aplică în funcţie de data sesizării celor două instanţe.

Sub forma unui motiv autonom, codul nostru de procedură civilă reţine ca temei ce poate justifica refuzul recunoaşterii hotărârii străine, inconciliabilitatea acesteia cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România (art. 1096 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.). Două hotărâri inconciliabile nu pot să coexiste în ţara noastră. Cu aspectele specifice evocate mai sus, această situaţie are legătură şi cu ordinea publică de fond şi de procedură. De exemplu, textul arătat se aplică în ipoteza în care hotărârile pronunţate în străinătate se află sub incidenţa prevederilor art. 1094 C.proc.civ. De asemenea, o hotărâre străină pentru care a fost încuviinţată, în condiţiile art. 1103 C.proc.civ., executarea, împiedică aplicarea art. 1094 C.proc.civ. privitor la o hotărâre pronunţată ulterior în materia statutului personal. Dacă o hotărâre străină a fost însă învestită cu formulă executorie în România, o altă hotărâre străină nu va putea să obţină exequatur-ul, indiferent care ar fi datele la care hotărârile au fost pronunţate.

Recunoaşterea hotărârii străine poate să fie refuzată şi pentru că instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei (art. 1096 alin. (1) lit. e) C.proc.civ.). Acest motiv distinct, lipsit de alte condiţionări, este înţeles în funcţie de prevederile art. 1078-1079 C.proc.civ. Ignorarea competenţei exclusive poate să fie, totodată, o problemă de ordine publică.

Încălcarea dreptului la apărare a fost reţinută, de asemenea, ca un motiv distinct de refuz al recunoaşterii hotărârii străine (art. 1096 alin. (1) lit. f) C.proc.civ.), acest motiv putând să fie invocat în ipoteze variate, de la momentul începerii procedurii până la acela al pronunţării hotărârii şi al exercitării căilor de atac. Împrejurările ulterioare pronunţării hotărârii străine credem că pot să justifice invocarea textului analizat pentru a se susţine, de exemplu, parţialitatea instanţei străine. Conexiunile existente între dreptul la apărare şi unele dintre celelalte drepturi fundamentale implică cerinţa aprecierii respectării dreptului la apărare în concret, în circumstanţele respectivei cauze, precum şi, după cum am mai precizat, ţinând seama de ansamblul procedurii urmată în acea cauză.

În fine, în raport cu condiţia de la art. 1095 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. potrivit căreia hotărârea străină a cărei recunoaştere se solicită în România trebuie să fie definitivă, prevederile corespunzător cărora recunoaşterea hotărârii străine poate să fie refuzată pe motivul că aceasta poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată (art. 1096 alin. (1) lit. g) C.proc.civ.) pot să apară surprinzătoare. Chiar o hotărâre definitivă ar putea să constituie însă obiectul unei căi de atac, cum este cazul, de pildă, în sistemele judiciare în care autoritatea lucrului judecat nu este o chestiune de ordine publică.

3. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de recunoaştere a hotărârii străine. Potrivit art. 1098 C.proc.civ. cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau, după caz, sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine.

În cazul imposibilităţii de determinare a tribunalului potrivit dispoziţiilor anterioare, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale incidentală de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia autorităţii lucrului judecat sau o chestiune prealabilă întemeiată pe hotărârea străină.

Conform art. 1101 C.proc.civ. cererea de recunoaştere a hotărârii străine se soluţionează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentă prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri după citarea părţilor.

Cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor, dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.

Indiferent dacă cererea de recunoaştere se soluţionează pe cale principală sau pe cale incidentă, prevederile legale aplicabile în vederea recunoaşterii hotărârii străine sunt aceleaşi. De regulă, cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale incidentă.

În cadrul dispoziţiilor consacrate recunoaşterii hotărârilor străine în România nu se precizează în mod expres dacă hotărârea instanţei române sau încheierea interlocutorie a acesteia sunt sau nu susceptibile să fie atacate şi care este calea de atac care poate să fie exercitată de parte.

În aceste condiţii, în ce ne priveşte, considerăm că referitor la recunoaşterea pe cale principală, se aplică prin analogie textul art. 1130 C.proc.civ. Aşadar, hotărârea instanţei române va putea să fie atacată cu apel.

În ipoteza recunoaşterii pe cale incidentă, în logica reglementărilor comune, aplicabile corespunzător, încheierea interlocutorie de rezolvare a unei asemenea cereri, poate să fie atacată odată cu hotărârea pronunţată de către instanţă în cererea principală.

Cererea de recunoaştere a hotărârii străine întrerupe prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (art. 1100 C.proc.civ.).

4. Documentele ataşate cererii de recunoaştere a hotărârii străine. Conform art. 1099 C.proc.civ.:

(1) Cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de acest cod şi va fi însoţită de următoarele acte: a) copia hotărârii străine; b) dovada caracterului definitiv al acesteia; c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea; d) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute la art. 1095 C.proc.civ.

(2) Actele prevăzute la alineatul 1 vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 1092 C.proc.civ. Supralegalizarea nu se cere în cazul în  care părţile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

(3) În cazul neprezentării unora dintre documentele prevăzute la alineatul 1, instanţa poate fixa un termen pentru a fi prezentate ori poate accepta documente echivalente sau, dacă se consideră suficient edificată, să dispenseze partea de producerea lor.

Prima facie din lectura textului legal ar rezulta că instanţa, din oficiu, poate invoca orice problemă de ordine publică privind neregularitatea hotărârii, întrucât, dacă ea poate să dispenseze partea de obligaţia dovedirii regularităţii, considerându-se suficient edificată, ea are şi posibilitatea să ignore neinvocarea de către parte a neregularităţii. Aşadar, instanţa nu ar trebui să procedeze în funcţie de voinţa părţilor sau a uneia dintre ele şi să analizeze numai aspectele pe care părţile le invocă ori le contestă.

Totuşi, în ceea ce ne priveşte, înclinăm spre o interpretare nuanţată, care să ia în considerare motivul neregularităţii. În cadrul unei asemenea interpretări, credem că este necesar să se aibă în vedere dacă ne aflăm sau nu în prezenţa unei condiţii de interes privat şi dacă drepturile părţilor sunt sau nu disponibile. În  cazul în care răspunsul este afirmativ, instanţa nu poate să verifice din oficiu regularitatea hotărârii străine.

De exemplu, cerinţa existenţei unei legături a litigiului cu statul de sediu al instanţei străine este de interes privat, exceptând fraudarea regulilor de competenţă internaţională (art. 1095 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.).

Exercitarea dreptului  la apărare rămâne la dispoziţia părţii titulare a acestui drept, iar omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine poate să fie invocată numai de acea persoană, nu de instanţă din oficiu (art. 1095 alin. (3) C.proc.civ.).

Majoritatea condiţiilor de recunoaştere a hotărârilor străine sau a exigenţelor pe care le presupun aceste condiţii credem că sunt însă de interes public.

De pildă, în situaţia în care legea aplicabilă a devenit competentă prin fraudă sau dacă au fost fraudate regulile de competenţă internaţională; în cazul în care există deja o hotărâre a instanţei române ori cauza se află în curs de judecare în faţa instanţei române la data sesizării instanţei străine; în ipoteza inconciliabilităţii hotărârii străine cu o altă hotărâre străină pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România; dacă sunt încălcate regulile care prevăd competenţa exclusivă a instanţelor române sau este nesocotit dreptul la apărare, în special prin ignorarea exigenţelor pe care le presupune dreptul la un proces echitabil (art. 1096 alin. (1) lit. b)-f) C.proc.civ.) este vorba de interese publice, iar instanţa română poate să verifice din oficiu regularitatea hotărârii străine.

SURSA: http://studia.law.ubbcluj.ro/

Reclame

Tag-uri:, , , , , , , ,

Un gând despre „RECUNOAŞTEREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA POTRIVIT DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

  1. […] Justiţia din Republica Moldova ar fi trebuit să analizeze dacă preşedintele a făcut “afirmaţii calomnioase”, a stabilit CEDO. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: