În cauza Grosaru împotriva României înregistrată pe rolul CEDO reclamantul, căruia i s-a refuzat atribuirea unui mandat de deputat în numele minorităţii italiene din România, se consideră victima unei încălcări a drepturilor sale garantate prin art. 13 din Convenţie şi art. 3 din Protocolul nr. 1.

Curtea reaminteşte că art. 3 din Protocolul nr. 1 diferă de celelalte prevederi ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale ce garantează drepturi prin faptul că enunţă obligaţia înaltelor părţi contractante de a organiza alegeri în condiţii ce asigură libera exprimare a opiniei poporului şi nu un drept sau o libertate în mod special.

Cu toate acestea, având în vedere lucrările pregătitoare ale art. 3 din Protocolul nr. 1 şi interpretarea dată acestei clauze în cadrul Convenţiei în întregul său, Curtea a stabilit că acest articol presupune şi drepturi subiective, printre care dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegeri (Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, 2 martie 1987, §§ 46-51, seria A nr. 113, Zdanoka împotriva Letoniei [MC], nr. 58.278/00, § 102, CEDO 2006-IV).

Drepturile garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 sunt cruciale pentru stabilirea şi menţinerea fundamentelor unei veritabile democraţii guvernate de supremaţia dreptului. Totuşi, aceste drepturi nu sunt absolute. Există loc pentru “limitări implicite”, iar statelor contractante trebuie să li se acorde o marjă de apreciere în materie. În acest sens, Curtea a reafirmat deja că marja de apreciere în acest domeniu este mare (Mathieu-Mohin, hotărârea menţionată mai sus, § 52, şi, mai recent, Matthews împotriva Marii Britanii [MC], nr. 24.833/94, § 63, CEDO 1999-I, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 201, CEDO 2000-IV, şi Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, § 33, CEDO 2002-II).

Există numeroase modalităţi de a organiza şi de a face să funcţioneze sistemele electorale, precum şi o multitudine de diferenţe în cadrul Europei, în special în evoluţia istorică, diversitatea culturală şi gândirea politică pe care fiecare stat contractant are obligaţia de a o încorpora în propria sa viziune a democraţiei [Hirst împotriva Marii Britanii (nr. 2) [MC], nr. 74.025/01, § 61, CEDO 2005-IX].

Cu toate acestea, Curţii îi revine misiunea de a statua în ultimă instanţă asupra respectării cerinţelor art. 3 din Protocolul nr. 1; aceasta trebuie să se asigure că exigenţele cărora li se subordonează drepturile de vot sau faptul de a candida la alegeri nu reduc drepturile în discuţie de aşa manieră, încât să le atingă în chiar esenţa lor şi să le lipsească de eficienţă, că aceste condiţii urmăresc un scop legitim şi că mijloacele utilizate nu se dovedesc a fi disproporţionate (Mathieu-Mohin, ibidem). În mod special, niciuna dintre condiţiile impuse, dacă este cazul, nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ – cu alte cuvinte, ele trebuie să reflecte sau să nu contracareze preocuparea de a menţine integritatea şi eficienţa unei proceduri electorale ce urmăreşte să determine voinţa poporului prin intermediul sufragiului universal (Hirst, hotărârea menţionată mai sus, § 62; Yumak şi Sadak împotriva Turciei [MC], nr. 10.226/03, § 109, 8 iulie 2008). Totuşi, Curtea nu trebuie să ia poziţie cu privire la alegerea unui sistem electoral, şi nu a altuia. Într-adevăr, această alegere, dictată de considerente de ordin istoric şi politic care îi sunt proprii, ţine în principiu de domeniul de competenţă exclusivă a statului (vezi Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, § 34, CEDO 2002-II).

În speţă, Curtea observă încă de la început că din probele aflate la dosar rezultă că reclamantul a candidat într-adevăr în numele Comunităţii Italiene din România, şi nu al Asociaţiei Italienilor din România, aşa cum susţine Guvernul.
46. Aceasta observă că prezenta cauză nu se referă, ca în marea majoritate a hotărârilor pe care le-a dat până în prezent în materie electorală, la condiţii de eligibilitate, ci la atribuirea unui mandat de deputat, ceea ce reprezintă o chestiune de drept postelectoral. Este vorba de o problematică la fel de crucială, care pe deasupra influenţează direct rezultatul alegerilor, circumstanţă căreia Curtea îi acordă o foarte mare importanţă [I.Z. împotriva Greciei, nr. 18.997/91, Decizia Comisiei din 28 februarie 1994, Decizii şi rapoarte (DR), şi Babenko împotriva Ucrainei (dec.), nr. 43.476/98, 4 mai 1999].

În acest sens, Curtea reaminteşte că obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun interpretarea şi aplicarea prevederilor sale într-un mod care să nu permită ca exigenţele sale să devină teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, de exemplu, hotărârile Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33; Partidul comunist unificat din Turcia şi alţii împotriva Turciei din 30 ianuarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 18-19, § 33, şi Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 25.088/94, 28.331/95 şi 28.443/95, § 100, CEDO 1999-III). Or, dreptul de a candida la alegeri şi, dacă este cazul, de a fi ales, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 şi inerent noţiunii de regim cu adevărat democratic, nu ar fi decât iluzoriu dacă partea interesată ar putea în orice moment să fie lipsită de el în mod arbitrar.

Prin urmare, dacă este adevărat că statele dispun de o mare marjă de apreciere în stabilirea regulilor electorale în abstracto, principiul efectivităţii drepturilor impune că deciziile luate în aplicarea acestor reguli să fie conforme cu un anumit număr de criterii care permit evitarea arbitrarului. În mod special, aceste decizii trebuie luate de către un organ ce prezintă un minimum de garanţii de imparţialitate.

De asemenea, puterea autonomă de apreciere a acestui organ nu trebuie să fie exorbitantă; ea trebuie să fie la un nivel suficient de precizie, circumscris de prevederile dreptului intern. În fine, procedura constatării neeligibilităţii trebuie să fie capabilă să garanteze o decizie echitabilă şi obiectivă, precum şi să evite orice abuz de putere din partea autorităţii competente (Podkolzina, menţionată mai sus, § 35).

Curtea constată încă de la început că România a ales să asigure o reprezentare specială a minorităţilor în Parlament şi că este vorba de ţară europeană cu cel mai mare număr de partide sau organizaţii de minorităţi care au participat la alegeri şi care au reprezentanţi în Parlament.

Curtea observă că Legea nr. 68/1992 nu enunţă cu claritate procedura de urmat pentru atribuirea mandatului parlamentar corespunzător organizaţiei câştigătoare reprezentând o minoritate naţională. Astfel, Biroul Electoral Central, conform art. 68 alin. (1) lit. g) din legea de mai sus, trebuie “să determine numele şi prenumele primului candidat înscris pe lista organizaţiei ce are dreptul la un mandat de deputat, care a strâns cel mai mare număr de sufragii”. Aşadar, acest text nu precizează dacă este vorba de cel mai mare număr de voturi la nivel naţional sau la nivelul unei circumscripţii electorale. Or, o astfel de precizare se poate dovedi a fi decisivă în momentul determinării candidatului reţinut.

În cadrul Comunităţii Italiene din România, în numele căreia a candidat reclamantul, mandatul nu i-a fost atribuit reclamantului, care obţinuse cel mai mare număr de sufragii pe întregul teritoriu, ci unui alt candidat, care obţinuse un număr mare de voturi în una şi aceeaşi circumscripţie. Biroul Electoral Central a optat, aşadar, pentru o metodă bazată pe reprezentativitatea teritorială, şi nu pe reprezentativitatea naţională.

În speţă se ridică întrebarea dacă această lipsă de claritate a regulilor electorale putea da loc unei interpretări arbitrare în momentul aplicării lor. În acest sens, Curtea reaminteşte că a sancţionat deja interpretarea extensivă şi, prin urmare, arbitrară a unei prevederi legale în materie electorală [vezi cauzele Kovach împotriva Ucrainei (Cererea nr. 39.424/02, §§ 48-62, Hotărârea din 7 februarie 2008), referitoare la invalidarea scrutinului în 4 circumscripţii la alegerile parlamentare, ceea ce a dus la alegerea unui alt candidat decât reclamantul; Lykourezos împotriva Greciei (nr. 33.554/03, §§ 50-58, CEDO 2006-VIII), referitoare la pierderea unui mandat parlamentar din cauza unei incompatibilităţi profesionale introduse de o nouă lege; Paschalidis, Koutmeridis şi Zaharakis împotriva Greciei (nr. 27.863/05, 28.422/05 şi 28.028/05, §§ 29-35, Hotărârea din 10 aprilie 2008), referitoare la luarea în considerare a buletinelor de vot în alb la calculul coeficientului electoral într-o singură circumscripţie electorală].

În opinia Curţii, lipsa de claritate a prevederilor relevante în materie le impunea autorităţilor naţionale să fie prudenţe în interpretarea lor, ţinând cont de impactul direct pe care aceasta îl avea asupra rezultatului alegerilor (vezi Kovach, menţionată mai sus, § 59). Biroul Electoral Central a interpretat prevederile Legii nr. 68/1992 în sensul că mandatul trebuia să fie atribuit listei organizaţiei cetăţenilor ce aparţin unei minorităţi naţionale care a strâns cel mai mare număr de voturi în una şi aceeaşi circumscripţie electorală.

Acesta nu a precizat dacă era vorba de o primă interpretare a acestei prevederi sau dacă există o practică constantă în materie. Nu a explicat nici de ce criteriul reprezentativităţii teritoriale se aplică minorităţilor naţionale, deşi acestea beneficiau, sub alte aspecte legate de alegeri, de prevederi speciale legate de criteriul reprezentativităţii naţionale. În fine, deşi Curtea i-a adresat invitaţia, Guvernul nu a oferit mai multe informaţii cu privire la interpretarea dată de autorităţile naţionale sau de doctrină art. 68 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 68/1992. Prin urmare, Curtea apreciază că prevederile hotărâtoare pentru atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei ce reprezintă o minoritate naţională nu corespundeau la data evenimentelor cu cerinţele de precizie impuse de jurisprudenţă sa.

Totuşi, Curtea ia act de modificarea legislativă intervenită cu privire la aplicabilitatea prevederii litigioase în noua lege privind alegerile pentru Parlament. Însă această modificare legislativă este mult ulterioară faptelor denunţate de reclamant şi nu permite, aşadar, remedierea situaţiei sale.

Pe de altă parte, Curtea observă că Biroul Electoral Central şi comisia de validare a Camerei Deputaţilor au analizat contestaţia reclamantului, după care au respins-o ca neîntemeiată. Or, în opinia Curţii, un individ a cărui numire într-o funcţie de deputat a fost refuzată are motive legitime să se teamă că marea majoritate a membrilor organului care au analizat legalitatea alegerilor, mai exact membrii care reprezintă celelalte partide politice ale Biroului Electoral Central, aveau un interes contrar interesului său.

Regulile de compunere a acestui organ constituit dintr-un mare număr de membri reprezentând partide politice nu par, aşadar, să ofere o garanţie suficientă de imparţialitate. Aceeaşi concluzie este valabilă a fortiori pentru comisia de validare a Camerei Deputaţilor.

În plus, Curtea observă că nicio instanţă naţională nu s-a pronunţat asupra interpretării prevederii legale în discuţie. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţia reclamantului ca inadmisibilă, considerând că deciziile Biroului Electoral Central erau definitive. Ulterior, Curtea Constituţională s-a limitat la a-l informa pe reclamant că nu este competenţă în materie electorală. În acest sens, Curtea reaminteşte că în Cauza Babenko menţionată mai sus a considerat important faptul că susţinerile reclamantului fuseseră analizate în cadrul unei proceduri judiciare.

Această abordare este, de altfel, confirmată de Comisia de la Veneţia în Codul bunelor practici în materie electorală, care recomandă un control judiciar al aplicării regulilor electorale, eventual ca o completare a recursurilor în faţa comisiilor electorale sau în faţa Parlamentului.

Elementele de drept comparat arată şi faptul că mai multe state membre ale Consiliului Europei au adoptat un control jurisdicţional, numai câteva state păstrând încă un control al alegerilor pur politic.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că lipsa de claritate a legii electorale în ceea ce priveşte minorităţile naţionale şi lipsa unor garanţii suficiente privind imparţialitatea organelor însărcinate să analizeze contestaţiile reclamantului au încălcat însăşi esenţa drepturilor garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestui articol.

Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1

Invocând în esenţă art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de lipsa unui recurs efectiv care să îi permită să conteste refuzul autorităţilor de a-i atribui mandatul de deputat pentru minoritatea italiană şi, în consecinţă, de încălcarea liberei exprimări a opiniei poporului în alegerea corpului legislativ. Art. 13 din Convenţie prevede următoarele:

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Guvernul susţine că reclamantul dispunea de un recurs intern efectiv în sensul art. 13 din Convenţie, şi anume contestaţia în faţa Biroului Electoral Central, organ care răspundea cerinţelor impuse de jurisprudenţă Curţii. În acest sens, acesta subliniază că, în temeiul art. 24 din Legea nr. 68/1992, Biroul Electoral Central era compus din 7 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie şi din 16 reprezentanţi ai partidelor politice, că judecătorii erau aleşi în mod aleatoriu, prin tragere la sorţi, că deciziile Biroului Electoral Central erau motivate şi că membrii acestuia aveau posibilitatea de a formula opinii divergenţe.

În fine, Guvernul argumentează că statele contractante au o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie (Wille împotriva Liechtenstein [MC], nr. 28.396/95, § 75, CEDO 1999-VII) şi că dispoziţiile legislative ale altor state prevăd acelaşi recurs intern în materie (vezi cazul Ungariei).

Reclamantul susţine că Decizia din 2 decembrie 2002 a Biroului Electoral Central nu constituie un recurs eficient. El consideră într-adevăr că acest organ nu este imparţial. În mod special, acesta îi reproşează faptul că este constituit din judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, care ar fi fost astfel influenţată când a refuzat să îi analizeze contestaţia. În fine, reclamantul consideră că trimiterea pe care Guvernul a făcut-o la legislaţii electorale aşa-zis similare este lipsită de relevanţă în speţă, ţinând cont de statutul special de care beneficiază minorităţile naţionale în România.

Curtea apreciază că, pentru motivele ce figurează în paragrafele 55 şi 56 de mai sus, a avut loc şi încălcarea art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1.

Cabinetul de Avocat „Cristian Ioan” vă oferă servicii juridice complete, practicând onorarii foarte avantajoase.

SURSĂ: infolegal.ro

Tag-uri:art. 3, avocat, avocat bucuresti, cedo, decizie cedo, drept, drepturile omului, grosaru, hotarare judecatoreasca, libertate