avocat | CABINET DE AVOCAT CRISTIAN IOAN

Arhive pe etichete: avocat

ICCJ. Când devine factura document justificativ de înregistrare în contabilitate

STIRI 9 ianuarie 2013 Comentarii: 3

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii a unei facturi în care se consemnează achiziţionarea de „materiale de construcţii conform contract 02 decembrie 2008” nu poate conduce la exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă facturii, în condiţiile în care din materialul probator existent la dosar a rezultat că pentru marfa c tva are a făcut obiectul facturii indicate, societatea nu a prezentat o notă de recepţie din care să rezulte ce fel de materiale au fost achiziţionate, în ce cantităţi şi la ce preţuri, iar din înscrisurile dosarului a rezultat că factura nu a fost achitată şi contractul menţionat în factură nu a fost prezentat. În acestă situaţie, Înalta Curte a statuat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 146 alin. (1) lit. a) coroborate cu dispoziţiile art. 155 alin. (5) lit. k) din Codul fiscal, în care se stipulează că pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, contribuabilul trebuie să deţină o factură care să cuprindă informaţiile privind denumirea şi cantitatea bunurilor livrate. Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că în mod corect organele fiscale au stabilit, în temeiul art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, că în situaţia în care societatea nu poate proba realitatea operaţiunii consemnate în factura în cauză, aceasta nu poate dobândi calitatea de document justificativ de înregistrare în contabilitate, motiv pentru care în mod corect a fost diminuată taxa pe valoare adaugată deductibilă cu TVA aferentă facturii. (Decizia nr. 1515 din 21 martie 2012 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect anulare Decizie de impunere emisă de ANAF).

SURSA: juridice.ro

Adopția la început de 2013!

STIRI 8 ianuarie 2013 Comentarii: 4

În Monitorul Oficial nr. 10/2013 a fost publicat, intrând astfel în vigoare Ordinul nr. 617/ adoptie 2012 emis de Oficiul Român pentru Adopţii privind aprobarea unor măsuri vizând asigurarea transparenţei unor etape administrative derulate în cadrul procedurilor de adopţie şi coordonarea intervenţiei Compartimentului adopţii şi postadoptii în relaţia cu managerul de caz.

În cadrul acestui ordin se prevede faptul că „direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, denumite în continuare DGASPC, au obligaţia ca în situaţia în care nu au iniţiat potrivirea practică într-un termen de 45 de zile de la data primirii listei cuprinzând adoptatorii/familiile adoptatoare transmise de către Oficiul Român pentru Adopţii, denumit în continuare Oficiu, să întocmească un raport vizând motivele care au împiedicat începerea potrivirii practice”.

De asemenea, „odată cu solicitarea unei noi liste conform prevederilor art. 69 alin. (2) din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 350/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de coordonare de pe lângă Oficiul Român pentru Adopţii, direcţia are obligaţia să precizeze motivele pentru care nu a identificat un adoptator/familie adoptatoare care să răspundă nevoilor copilului din lista transmisă iniţial de Oficiu”.

Deşi propune o mai mare transparenţă şi o modalitate mai facilă de soluţionare a adopţiilor, din păcate, noul ordin nu face altceva decât să îşi aducă aportul al hăţişul birocratic.

La documentaţia deja existentă în cazul unei adopţii, prin prezentul ordin se mai adaugă alte rapoarte şi justificări care, în mod evident nu pot duce la soluţionarea mai rapidă şi nici chiar mai transparentă a procedurii.

În România, procedura adopţiei este una complicată, ce presupune, pe lângă întocmirea multor documente birocratice, întinderea pe o perioadă de timp nerezonabil de mare.

Avocat Cristian Ioan

Consultanţi fiscali activi şi inactivi

STIRI 8 ianuarie 2013 Scrie un comentariu

Prin Hotărârea Camerei consultanţilor fiscali nr. 15/2012, publicată în Monitorul oficial nr. 894 din 28 decembrie, a fost aprobată Norma procedurală privind modificarea stării consultantului fiscal, suspendarea, încetarea şi redobândirea calităţii de membru al Camerei Consultanţilor Fiscali. consultant fiscal

Normele au în vedere aplicarea unitară a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 71/2001 privind organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală, aprobată cu modificări prin Legea nr. 198/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al Camerei Consultanţilor Fiscali, aprobat prin Hotărârea Consiliului superior al Camerei Consultanţilor Fiscali nr. 6/2012.

În condiţiile în care sunt consultanţi fiscali activi persoanele înscrise în Registrul consultanţilor fiscali şi al societăţilor comerciale de consultanţă fiscală la secţiunea “persoane active”, consultanţii fiscali care trec de la o stare la alta sunt obligaţi să efectueze orele de pregătire profesională conform stării în care s-au aflat mai mult de 6 luni în anul respectiv.

De reţinut şi prevederea potrivit căreia persoana fizică înscrisă în Registrul consultanţilor fiscali ca membru activ poate, la cerere, să fie înregistrată ca şi consultant inactiv, concomitent cu înregistrarea în stare de inactivitate a societăţii de consultanţă fiscală la care are calitatea de administrator, cu excepţia cazului în care îşi continuă activitatea ca şi consultant fiscal persoană fizică.

Alte reglementări din Norme se referă la căile de atac în cazul respingerii cererii de înregistrare în Registrul consultanţilor fiscali şi ai societăţilor comerciale de consultanţă fiscală, renunţarea la calitatea de membru al Camerei, retragerea calităţii de membru al Camerei, trecerea la statutul de membru inactiv.

De la data intrării în vigoare a Normelor, depunerea carnetului profesional, respectiv a autorizaţiei, se va realiza la Direcţia de servicii pentru membri. Publicarea pe site-ul Camerei a retragerii carnetului profesional de consultant fiscal sau a autorizaţiei societăţilor comerciale de consultanţă fiscală în cauză şi interdicţia acestora de a practica profesia şi de a utiliza titlurile respective, precum şi înştiinţarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a Consiliului Concurenţei, se vor realiza, de la data intrării în vigoare a Normelor, de către Direcţia de servicii pentru membri.

SURSA: legestart.ro

Proceduri rapide de recuperare a creanţelor

STIRI 7 ianuarie 2013 Comentarii: 2

Procedura somației de plată se utilizează numai pentru creanțe reprezentând obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege și care atestă drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații.

Ordonanța de plată deține o arie mai restrânsă de aplicare, în sensul că ea reglementează recuperarea creanțelor reprezentând sume de bani ce rezultă din contracte comerciale încheiate între comercianți și între comercianți și autorități contractante.

Atât procedura somației cât și cea a ordonanței de plată se referă la creanțe certe, lichide și exigibile, numai că în ce privește somația de plată acestea trebuie să rezulte din drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații, pe când în cazul ordonanței de plată creanțele trebuie să rezulte din contracte comerciale ce au ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii, nu însa și executarea de lucrări. Totodată sunt excluse prin prevedere expresă din sfera de aplicare a ordonanței de plată creanțele înscrise la masa credală din cadrul procedurii insolvenței și cele rezultate din contracte încheiate între comercianți și consumatori.

Pentru iniţierea acestor două proceduri nu este necesară parcurgerea în prealabil a etapei concilierii directe prevăzută de art.720 ind.1 c.pr.civ., deşi numai OUG nr.119/2007 prevede în mod expres acest aspect.

Cererile întemeiate pe cele două proceduri se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Competenţa instanţei se verifică din oficiu.
În plus, OUG nr.119/2007 prevede că cererea privind creanţa de plată a preţului rezultând dintr-un contract de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice sau de servicii se depune la instanţă de contencios administrativ competentă, care va aplica pentru soluţionarea cauzei prevederile acestei ordonanţe.
Textul de lege care cuprinde această prevedere expresă se coroborează cu dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 astfel determinându-se competenţa Tribunalului pentru cazul când contractul este încheiat cu o autoritate contractantă locală sau judeţeană, sau a Curţii de apel pentru cazul când contractul este încheiat cu o autoritate contractantă centrală.

Pentru soluţionarea cererilor, în cadrul ambelor proceduri, judecătorul dispune citarea părţilor potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgenţe, pentru explicaţii şi lămuriri.
În citaţie, în cadrul procedurii OUG nr.119/2007, se va preciza că cel mai târziu în ziua fixată pentru înfăţişare, debitorul este obligat să depună întâmpinare sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică (instanţa putând astfel considera că o recunoaștere a pretenţiilor creditorului în cazul nedepunerii întâmpinării), pe când în cadrul procedurii OG nr.5/2001 în citaţie se va preciza numai că debitorul poate să depună întâmpinare, nu se pune în vedere însă vreo sancţiune pentru cazul nedepunerii întâmpinării.
În ce priveşte probele, în cazul somaţiei de plată acestea trebuie să constea în înscrisuri însuşite de părţi (de regulă, facturile acceptate la plată reprezentând dovada de bază utilizată), pe când în cazul ordonanţei de plată acestea sunt mai flexibile, adică pe lângă facturi şi contracte se pot depune şi alte documente care atestă creanţa ( exemplu, corespondenţa cu debitorul, declaraţii ale părţilor, etc.).
În situaţia în care creditorul declară că a primit plata sumei datorate instanţa ia act de această împrejurare printr-o încheiere irevocabilă, în cadrul ambelor proceduri, însă în cazul în care părţile ajung la o înţelegere asupra plăţii, în cadrul procedurii somaţiei de plată, instanţa pronunţă o încheiere irevocabilă, care constituie titlu executoriu, pe când în cadrul procedurii ordonanţei de plată, instanţa pronunţă o hotărâre de expedient, care constituie titlu executoriu.
În situaţia în care debitorul îşi recunoaşte parţial datoria, în cadrul ambelor proceduri, instanţa emite o hotărâre de admitere în parte, acest aspect reieşind în mod implicit din art.9 OG nr.5/2001 şi, respectiv, explicit din art.10 alin.2 OUG nr.119/2007.
Cererea creditorului care nu este întemeiată va fi respinsă de către instanţă printr-o ordonanţă irevocabilă în cadrul procedurii somaţiei de plată, şi, respectiv, printr-o încheiere irevocabilă în cadrul procedurii ordonanţei de plată, caz în care creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun. Când instanţa consideră că cererea creditorului este întemeiată, în cadrul procedurii somaţiei de plată, va emite o ordonanţă care va conţine somaţia de plată către creditor precum şi termenul de plată, iar în cadrul procedurii OUG nr.119/2007 instanţa va emite o ordonanţă de plată care va conţine suma şi termenul de plată, hotărâri împotriva cărora debitorul va putea formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la comunicare (iar pentru ordonanţa pronunţată în temeiul OG nr.5/2001 şi de la înmânare).

În cazul somaţiei de plată ordonanţa pronunţată de instanţă NU constituie titlu executoriu, ea trebuind să fie investită cu formulă executorie (excepţie făcând încheierea irevocabilă prin care s-a luat act de primirea datoriei sau de înţelegerea părţilor), în schimb

în cazul ordonanţei de plată hotărârea pronunţată constituie titlu executoriu.
Ordonanţa pronunţată pe calea somaţiei de plată se comunică prin scrisoare cu confirmare de primire, ceea ce duce în practică la situaţii în care aceasta nu se poate înveşti decât cu greutate în cazul în care debitorul refuză să semneze de primire.
Ordonanţa de plată pronunţată pe calea procedurii prevăzute de OUG nr.119/2007 se comunică potrivit prevederilor codului de procedură civilă.
Cererea în anulare introdusă de către debitor se soluţionează de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Dacă se admite, instanţa va pronunţa o hotărâre irevocabilă prin care va anula hotărârea atacată.
În cadrul procedurii OUG nr.119/2007 cererea în anulare nu suspendă executarea, excepţie făcând situaţia în care suspendarea va fi încuviinţată totuşi de către instanţă însă numai cu dare de cauţiune al cărui cuantum va fi stabilit de aceasta.

Un aspect important de reţinut este şi acela că împotriva executării silite debitorul poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun, însă în cadrul contestaţiei împotriva ordonanţei de plată pronunţată în baza OUG nr.119/2007 nu se pot invoca decât aspecte legate de procedura de executare, pe când în cadrul contestaţiei împotriva ordonanţei pronunţată în baza OG nr.5/2001 debitorul poate invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu, cu excepţia cazului în care debitorul a formulat cerere în anulare.
Ambele proceduri urgente prevăd că cererea creditorului se timbrează cu o taxă fixă de 39 lei.

SURSĂ: Baroul Bucureşti

Recurs in interesul legii. Stabilirea caracterului politic al deportării și prizonieratului în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945

STIRI 7 ianuarie 2013 Comentarii: 3

În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 837 din 12 decembrie 2012, a fost publicată Decizia ICCJ nr. 15 din 12 noiembrie 2012 (Decizia 15/2012) privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 deportare raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, în ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării și prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Obiectul recursului în interesul legii privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistenţă anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării și prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.

2. Optică jurisprudențială

În urma verificării jurisprudenței la nivelul întregii țări s-a constatat că interpretarea dispozițiilor legale mai sus indicate s-a realizat în mod diferit de către instanțele de judecată, ceea ce a condus la aplicarea lor diferită și la pronunțarea unor soluții neunitare.

a)Potrivit primei orientări jurisprudențiale, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În susținerea acestei opinii, s-a arătat că, astfel cum rezultă din însuși titlul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, precum și din prevederile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1) ale legii menționate, acest act normativ are ca obiect de reglementare doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative pronunțate/dispuse după data de 6 martie 1945, până la data de 22 decembrie 1989.

Întrucât cele două măsuri analizate au fost luate anterior datei de 6 martie 1945, s-a considerat că ele nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare a acestei legi, chiar dacă au continuat și după instaurarea regimului totalitar comunist.

Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, s-a concluzionat că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidenţa Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.

Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării/prizonieratului s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia. Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități.

Astfel, s-a reținut că măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944-6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie-noiembrie 1944 și până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă. Contribuția statului român la punerea în aplicare a măsurii deportării a constat în identificarea etnicilor germani în localitățile ori reședințele de domiciliu. Ordinul de deportare sovietic a avut în vedere toți bărbații cu vârste între 17-45 ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani.

De asemenea, s-a reținut că și prizonieratul în fosta U.R.S.S. a fost rezultatul unor acțiuni militare, în contextul istoric al participării României la cel de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au stabilit reparații pentru persoanele ce au fost supuse acestor măsuri abuzive.

Astfel, prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, s-a reglementat acordarea unor drepturi pentru persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, persoanele constituite în prizonieri de partea sovietică după această dată ori care, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost menținute în captivitate după încheierea armistițiului.

În același sens, prin Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetățenii români care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit persecuții din motive etnice.

Aceste categorii de persoane nu se regăsesc în textul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fapt ce s-a considerat că denotă intenţia legiuitorului de a reglementa măsuri reparatorii exclusiv pentru consecinţele represive dispuse de regimul politic imediat după data de 6 martie 1945, iar nu de a repara şi consecinţele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, motiv pentru care, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste situaţii nu pot intra în sfera de reglementare a acestei legi.

b) Potrivit celei de-a doua orientări a practicii judiciare, deportarea la muncă în reconstrucţia U.R.S.S. şi prizonieratul de război sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţele au reţinut că prin dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se face trimitere la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, iar acest din urmă act normativ prevede în mod expres, la art. 1 alin. (2), persoanele care au fost deportate în străinătate după data de 23 august 1944, care au fost constituite în prizonieri după această dată ori, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost reţinute în captivitate după încheierea armistiţiului.

Pe de altă parte, s-a reţinut că Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Această interpretare ar rezulta şi din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) şi art. 3 din lege, care trimit, prin enumerare, la raţiunile politice ce au stat la baza reglementării anumitor infracţiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancţionate de regimul comunist.

Ca atare, din interpretarea sistematică şi istorico-teleologica a tuturor dispoziţiilor legale evocate, instanţele de judecată au constatat că deportarea, respectiv constituirea în prizonier în fosta U.R.S.S. şi menţinerea acestor situaţii şi după data de 6 martie 1945 se circumscriu noţiunii de măsuri administrative abuzive cu caracter politic, în sensul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Caracterul abuziv al celor două măsuri analizate, în opinia instanţelor, rezultă şi din contextul istoric în care acestea au fost dispuse şi menţinute, precum şi din efectele produse asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, consfinţite ulterior prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948.

Pe de altă parte, instanţele respective au stabilit caracterul politic incontestabil al acestor măsuri, în condiţiile în care Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, la care face trimitere Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează, astfel cum rezultă din chiar titlul său, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, neavând nicio relevanţă faptul că cele două măsuri administrative analizate nu se regăsesc printre cazurile expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a considerat că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, s-a intenţionat repararea abuzurilor săvârşite asupra cetăţenilor români de etnie germană, cu concursul autorităţilor naţionale, care au pus în aplicare ordinul de deportare dat de puterea sovietică şi nu au întreprins nicio măsură de împiedicare a acesteia.

În acelaşi context, s-a reţinut culpa statului român, care ar rezulta din împrejurarea că nu s-a depus nicio diligenţă pentru recuperarea cetăţenilor săi deportaţi sau aflaţi în prizonierat ori pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva lor.

3.Opinia procurorului general al PICCJ

Procurorul general a apreciat prima soluţie adoptată în practica instanţelor judecătoreşti ca fiind în acord cu literă şi spiritul legii.

4. Opţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:

“În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, deportarea şi prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”

SURSĂ: juridice.ro

De la 1 ianuarie 2013 actele notariale se vor întocmi într-un unic exemplar, ce va fi păstrat la sediul notarului. Părțile vor primi doar duplicate. Măsura urmărește să limiteze posibilitatea falsificării

STIRI 7 ianuarie 2013 Scrie un comentariu

Începând cu 1 ianuarie 2013 va intra în vigoare Legea nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 care va marca însemnate schimbări în activitatea notarială. În cele ce urmează ne vom referi doar la una şi anume la cerința ca actul autentic să fie întocmit într-un singur exemplar original.

În prezent art. 65 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, nr. 36/1995 republicată prevede că actul autentic poate fi întocmit în numărul de exemplare cerut de părţi, plus unul care rămâne în arhiva biroului notarial; între exemplarele originale se includ şi cele trimise de notarul public din oficiu, în scop de publicitate imobiliară sau mobiliară precum şi pentru realizarea efectului constitutiv a anumitor acte notariale (de ex: în cazul recunoaşterii voluntare a filiaţiei). Fiecare exemplar original trebuie să fie semnat de toate părţile şi după caz, de alte persoane prevăzute de lege precum şi de notarul public.

Potrivit art. 64 alin.1 din noul act normativ, în viitor actele autentice notariale se vor întocmi într-un singur exemplar original, care se va păstra în arhiva notarului public; doar acesta trebuie să fie semnat de părţi şi după caz, de alte persoane prevăzute de lege. Părţile vor primi un duplicat de pe actul original, purtând doar semnătura notarului şi sigiliul biroului notarial, în locul semnăturilor acestora numele lor fiind dactilografiat. Duplicatul înscrisului autentic notarial va avea aceeaşi forţă probantă ca şi originalul actului.

Prin încheierea actelor notariale într-un singur exemplar original, în primul rând se va reduce şi poate chiar elimina posibilitatea falsificării înscrisurilor notariale ce poartă semnăturile părţilor şi care, până la sfârşitul acestui an, vor fi eliberate, în continuare acestora.

Pentru îndeplinirea obligaţiei de comunicare a actelor autentice notariale către oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară, Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare, oficiile de stare civilă, direcţiile de taxe şi impozite etc, se vor folosi tot duplicate. Toate duplicatele eliberate în ziua autentificării actului sunt scutite de plata oricărui onorariu suplimentar.

Prin folosirea acestei proceduri, se va elimina în al doilea rând dificultatea care apare în cazul rectificării sau îndreptării unei erori materiale ori completării unei omisiuni vădite – cea a prezentării tuturor exemplarelor originale eliberate părţilor (art. 54 din Legea nr.36/1995), pe care acestea fie le pierd fie le depun la diverse autorităţi, astfel că nu le mai pot prezenta notarului.

Noua procedură de rectificare va avea în vedere numai exemplarul original rămas în arhiva notarului ceea ce va implica mai puţin efort din partea beneficiarilor serviciilor notariale precum şi diminuarea costurilor.

De altfel, procedura încheierii actului notarial autentic într-un singur exemplar nu este originală, ci o întâlnim în ţări cu veche tradiţie în domeniul notarial, cum sunt Franța, Belgia. Este cunoscut faptul că Franţa reprezintă un reper în domeniul dreptului civil dar şi în privinţa legislaţiei notariale, la care notariatul român se raportează constant.

În dreptul francez, la minute de l’acte (minuta) reprezintă singurul exemplar original al oricărui act autentic indiferent că este hotărâre judecătorească sau act notarial şi se conservă în mod obligatoriu de către autoritatea emitentă: grefa instanţei în cazul hotărârilor judecătoreşti sau arhiva biroului notarial, în cazul actului notarial. Notarul emite copii legalizate după actul original.

De altfel, această regulă – a existenţei unui singur original al actului autentic notarial a făcut posibilă recenta modificare legislativă din Franţa, constând în emiterea actului autentic în formă electronică, a cărui „minuta” (redată exclusiv în format electronic) este păstrată în „le minutier central” – registrul central electronic naţional ţinut de notariatul francez, care cuprinde toate actele autentice emise în format electronic.

Implementarea unor prevederi similare în legislaţia noastră va creea premizele înfiinţării unor arhive digitale care vor permite gestionarea în condiţii de maximă securitate a actelor originale şi un acces mai facil la baza de date conservată în această formă.

SURSĂ: luju.ro

India: Avocatii din New Delhi refuză să-i apere pe suspecții de viol

STIRI 6 ianuarie 2013 Scrie un comentariu

Avocaţii tribunalului unde se va desfăşura procesul a şase bărbaţi acuzaţi de violarea şi uciderea unei studente într-un autobuz din New Delhi boicotează procesul şi refuză să-i a india pere pe aceştia.

Audierile trebuie au avut loc joi, 3 ianuarie la tribunalul districtual Saket din New Delhi, unde poliţia a prezentat un dosar de 1.000 de pagini împotriva grupului de şase bărbaţi, scrie France24. Deși presa a avut acces la o parte din dezbateri, cei cinci nu erau prezenți când ziariștilor li s-a permis să asiste.

„Am decis că niciun avocat nu îi va apăra pe acuzaţii de viol întrucât este imoral să aperi acest caz”, a anunţat Sanjay Kumar, avocat şi membru al baroului Saket.

Kumar a precizat că cei 2.500 de avocaţi ai tribunalului au decis să stea deoparte, ceea ce înseamnă că Guvernul va fi nevoit să numească avocaţi din afară pentru acuzaţi.

Madan Lal, preşedinte fondator al baroului Saket, a explicat că este un gest „simbolic” ce reflectă oroarea naţională stârnită de natura îngrozitoare a faptei.

Cinci bărbaţi vor fi acuzaţi de viol, crimă şi răpire, iar procurorii vor cere pedeapsa capitală. Un al şaselea, despre care se crede că are sub 18 ani, ar putea fi judecat la tribunalul juvenil. Poliţia a anunţat că face teste pentru a-i determina vârsta.

Violul fetei de 23 de ani a declanşat proteste violente în India, oamenii reclamând abuzul femeilor şi crimele sexuale, deseori neraportate poliţiei sau ignorate de autorităţi.

SURSA: ziare.com

Tratatul fiscal al UE a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2013

STIRI 6 ianuarie 2013 Scrie un comentariu

Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare, cunoscut şi sub numele de ‘pactul fiscal’, a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2013, după ratificarea sa de către Finlanda. Scopul tratatului este de a întări disciplina fiscală în zona euro prin aşa-numită ‘regulă a echilibrului bugetar’ şi printr-un mecanism de corecţie automat.

Pentru ca tratatul fiscal să intre în vigoare, acesta trebuia să fie ratificat de 12 state membre. Condiţia a fost îndeplinită după ce Finlanda, cel de al 12-lea stat din zona euro care a adoptat tratatul, a depus instrumentele de ratificare la 21 decembrie 2012, informează un comunicat de pe site-ul Consiliului UE.

Tratatul a fost conceput după ce şefii de stat şi de guvern din zona euro au decis în decembrie 2011 că sunt necesare măsuri mai puternice pentru a întări stabilitatea în zona euro. Pactul fiscal a fost semnat la 2 martie 2012 de 25 de state membre UE, mai puţin Cehia şi Marea Britanie.

Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa ar urma să fie încorporat cât mai curând posibil în tratatele UE existente, iar paşii necesari pentru realizarea acestui lucru ar trebui să fie făcuţi în următorii cinci ani.

Noul tratat stipulează că bugetele naţionale ale statelor care au aderat trebuie să fie echilibrate sau excedentare. Scopul se consideră a fi îndeplinit dacă deficitul lor structural anual nu depăşeşte 0,5% din PIB. În plus, deficitul trebuie să fie în conformitate cu obiectivul minim pentru sustenabilitate pe termen lung al ţării, stabilit prin Pactul de stabilitate şi creştere.

Abaterea temporară de la această ‘regulă de aur’ a echilibrului bugetar este permisă numai în circumstanţe economice excepţionale, de exemplu în cazul unor decline economice. Dacă datoria guvernamentală este semnificativ sub valoarea de referinţă de 60% din PIB, limita pentru deficit poate fi stabilită la 1% din PIB.

Dacă un stat membru deviază de la regula de aur a echilibrului bugetar, se va declanşa un mecanism automat de corecţie. Statul membru va trebui să corecteze abaterile într-o perioadă de timp clar definită. Pe de altă parte, mecanismul automat de corecţie va trebui să respecte prerogativele parlamentelor naţionale.

Statele membre vor trebui să încorporeze prevederile privind disciplina bugetară şi mecanismul automat de corecţie în legislaţia naţională, preferabil chiar în Constituţie, în termen de un an de la intrarea în vigoare a tratatului fiscal, în acest caz de la 1 ianuarie 2014.

Dacă un stat membru va eşua în transpunerea în legislaţia naţională a regulii privind echilibrul bugetar şi a reglementării referitoare la mecanismul automat de corecţie, Curtea Europeană de Justiţie va avea jurisdicţie să ia o decizie în cazul respectiv. Verdictul Curţii este obligatoriu, iar dacă acesta nu este respectat se poate aplica o penalitate de până la 0,1% din PIB.

Suma respectivă va intra direct în visteria Mecanismului European de Stabilitate (MES) dacă statul face parte din zona euro sau va merge la bugetul general al UE, dacă ţara în cauză nu a trecut încă la moneda unică.

Luarea deciziilor în contextul procedurii de deficit excesiv va fi mai rapidă decât în prezent, în contextul în care membrele zonei euro au fost de acord să susţină recomandările Comisiei Europene şi propunerile Consiliului UE, cu excepţia cazurilor în care o majoritate calificată dintre ele este împotrivă. În plus, un stat membru care face obiectul unei proceduri de deficit excesiv va trebui să întocmescă ‘un program de parteneriat bugetar şi economic’.

Programul va include o descriere detaliată a reformelor structurale pe care statul membru va trebui să le implementeze pentru a asigura o corectare eficientă şi durabilă a deficitului său. Astfel de programe vor fi supuse Consiliului UE şi CE pentru aprobare, iar implementarea lor va fi monitorizată conform regulilor Pactului de stabilitate şi creştere.

Statele membre care au ratificat tratatul vor informa CE şi Consiliul UE asupra emisiunilor publice de obligaţiuni. În plus, acestea vor discuta şi, dacă va fi necesar, se vor coordona între ele şi cu instituţiile UE înaintea tuturor reformelor economice majore pe care intenţionează să le aplice.

Tratatul mai stipulează că şefii de stat şi de guvern ai zonei euro trebuie să se întâlnească cel puţin de două ori pe an în summit-uri ale zonei euro, la care vor participa şi reprezentanţii Comisiei Europene. În cadrul acestora, ar urma să fie ales cu o majoritate simplă un preşedinte al summitului. Nu în ultimul rând, menţionează pactul fiscal, preşedinţii Băncii Centrale Europene şi respectiv al Parlamentului European pot fi invitaţi la aceste summituri ale zonei euro.

Atunci când se va considera necesar şi cel puţin o dată pe an, liderii statelor non-euro care au aderat la tratat pot participa la şi ei la aceste reuniuni.

Parlamentul European şi legislativele naţionale ale statelor care au aderat la tratatul fiscal vor coopera în chestiuni legate de politicile bugetare sau alte situaţii prevăzute de tratat. În acest scop, aceste instituţii vor înfiinţa un organism alcătuit din reprezentanţi ai comisiilor relevante ale PE, precum şi din cei ai parlamentelor naţionale, care ar urma să decidă singur asupra modului în care îşi va desfăşura activitatea.

Tratatul fiscal al UE semnat la 2 martie la Bruxelles a fost ratificat de Senatul României, forul decizional în acest caz, la 21 mai, fiind promulgat de preşedintele Traian Băsescu la 13 iunie.

SURSA: agerpres

Drepturile Omului: Iranul vizează un acces ‘selectiv’ la reţelele de socializare

STIRI 6 ianuarie 2013 Un comentariu

Iranul lucrează la elaborarea unui program ‘inteligent’ care să permită un acces selectiv şi controlat al internauţilor la reţelele de socializare, precum Facebook sau Twitter, în prezent blocate de regim, a declarat duminică şeful poliţiei mass-mediei iraniene, citate de AFP.

‘Un control inteligent al reţelelor de socializare este preferabil unui blocaj total’, a explicat Ismail Ahmadi Moghadam. ‘Acest soft inteligent va permite să se evite inconvenientele reţelelor sociale, profitând totodată de aspectele utile’, a declarat el, fără să ofere alte detalii.

Facebook, Twitter, YouTube şi alte reţele de socializare, alături de zeci de mii de site-uri pe Internet, sunt cenzurate în Iran după marile manifestaţii ale opoziţiei reformatoare, declanşate ca urmare a realegerii contestate a preşedintelui Mahmud Ahmadinejad, în iunie 2009.

Opozanţii au folosit pe larg aceste reţele pentru a mobiliza protestatarii într-o ţară care numără 36 de milioane de internauţi, la 75 de milioane de locuitori. Autorităţile au creat o ‘ciberpoliţie’ care îi vânează pe bloggerii contestatari, dintre care mulţi se află de trei ani la închisoare.

Mulţi iranieni au reuşit însă să dejoace cenzura folosind programe speciale răspândite ilegal sau recurgând la sisteme criptate precum VPN.

SURSA: agerpres

Ministerul Justiției va avea un departament care se va ocupa de plângerile justițiabililor în vederea exercitării atribuțiilor ministrului de promovare de acțiuni disciplinare contra magistraților.

STIRI 6 ianuarie 2013 Comentarii: 2

Ministerul Justiţiei îşi va exercita atribuţiile prevăzute de lege în calitate de titular al acţiunii disciplinare în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. În Monitorul Oficial a fost publicată Hotărârea 1164 din 27 noiembrie 2012 pentru modificarea şi competarea Hotărârii Guvernului 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei. Astfel, potrivit Hotărârii, după articolul 14 se va introduce un nou articol, 14 indice 1, cu următorul cuprins: “Ministrul Justiţiei exercită atribuţiile prevăzute de lege în calitate de titular al acţiunii disciplinare în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit unei proceduri interne stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei”.

Departament nou în cadrul Ministerului Justiţiei

Concret, în cadrul Ministerului Justiţiei va fi organizat un departament format din magistraţi asimilaţi sau detaşaţi, care va avea rolul de a analiza toate reclamaţiile şi plângerile venite din partea justiţiabililor. Departamentul va analiza toate aceste sesizări, după care le va trimite unde e cazul Inspecţiei Judiciare a CSM, care la rândul său va propune o soluţie de clasare sau de promovare a unei acţiuni disciplinare. Indiferent de concluziile Inspecţiei Judiciare, ministrul Justiţiei e cel care va decide dacă va promova acţiunea disciplinară şi va sesiza una dintre cele două Secţii ale CSM, pentru procurori sau pentru judecători, în materie disciplinară.

Patru titulari ai acţiunii disciplinare

În momentul de faţă, potrivit modificărilor efectuate încă din timpul mandatului de ministru al Justiţiei al lui Cătălin Predoiu, există patru titulari ai acţiunii disciplinare. Este vorba despre Comisia de Disciplină din cadrul Inspecţiei Judiciare, ministrul Justiţiei, Procurorul General al României şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totuşi, până la această dată, în afara Comisiei de Disciplină, nici ministrul Justiţiei, nici Procurorul General al României şi nici preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu şi-au exercitat atribuţiile prevăzute de lege în calitate de titular al acţiunii disciplinare.