CABINET DE AVOCAT CRISTIAN IOAN

Termenul de prescripție extinctivă este un concept important în dreptul civil și reprezintă limita de timp până la care o persoană poate să își exercite un anumit drept în fața instanței. În general, prescripția este o instituție juridică care își propune să protejeze stabilitatea relațiilor juridice și să asigure certitudinea drepturilor, prin înlăturarea riscului de a fi chemat în judecată după o anumită perioadă de timp.

Există două tipuri principale de prescripție în dreptul românesc: prescripția extinctivă și prescripția achizitvă. Prescripția extinctivă se referă la situația în care un drept încetează să mai poată fi exercitat după o anumită perioadă de timp, iar prescripția achizitivă se referă la situația în care un drept se dobândește în mod legal în urma îndeplinirii unor condiții.

Termenul de prescripție extinctivă este reglementat de Codul Civil și de alte legi speciale. În general, acest termen variază în funcție de natura dreptului și de legile aplicabile, însă durata maximă a termenului de prescripție extinctivă este de 10 ani.

Prin prescripție extinctivă se înțelege deci stingerea unui drept subiectiv de a acționa în judecată, de a exercita anumite drepturi sau de a cere executarea anumitor obligații, în cazul în care titularul dreptului nu a făcut acest lucru într-un anumit termen stabilit de lege.

De exemplu, dacă o persoană își pierde un bagaj într-un tren și dorește să ceară companiei de transport despăgubiri pentru paguba suferită, va trebui să facă acest lucru într-un termen maxim de un an de la data la care a avut loc evenimentul. Dacă nu face acest lucru în acest termen, dreptul său de a cere despăgubiri va fi stins prin prescripție extinctivă.

Este important să se înțeleagă că prescripția extinctivă are ca efect înlăturarea dreptului de a acționa în judecată sau de a cere executarea unei obligații, însă nu înseamnă neapărat și pierderea dreptului în sine. De exemplu, în cazul unei datorii care a fost prescrisă, creditorul nu mai poate cere executarea acesteia prin intermediul instanței, însă debitorul poate alege să își achite datoria în continuare.

Termenul de prescripție extinctivă este un aspect important al dreptului civil, care are ca scop protejarea stabilității relațiilor juridice.

În procesul civil, comunicarea actelor de procedură reprezintă un element crucial al desfășurării acestuia. Aceasta presupune transmiterea unui document procesual de către o parte procesuală sau de către instanță către o altă parte procesuală sau către un terț interesat.

Modalitățile de comunicare a actelor de procedură în procesul civil din România sunt reglementate de Codul de procedură civilă și de normele de aplicare a acestuia. Conform acestor reglementări, comunicarea actelor de procedură poate fi realizată prin următoarele modalități:

    Comunicare prin poștă – această modalitate presupune trimiterea actului de procedură prin poștă, cu scrisoare recomandată sau cu confirmare de primire. În cazul în care nu se poate face comunicarea prin poștă, se poate utiliza o altă metodă prevăzută de lege.

    Comunicare prin intermediul avocaților – această modalitate este folosită atunci când o parte are un avocat reprezentant. Avocații pot primi actele de procedură și le pot transmite mai departe către clienții lor.

    Comunicare prin mijloace electronice – această modalitate presupune transmiterea actelor de procedură prin e-mail sau prin alte mijloace electronice, precum faxul sau sistemul de mesagerie electronică a instanței. Pentru a fi valabilă, comunicarea trebuie să fie realizată cu respectarea cerințelor legale și să asigure siguranța și confidențialitatea informațiilor.

    Comunicare prin publicarea în Monitorul Oficial – această modalitate este utilizată pentru comunicarea unor acte procesuale către terți interesați care nu pot fi identificați sau nu se pot adresa cu ușurință instanței.

    Comunicare prin afișare – această modalitate este utilizată atunci când nu se cunoaște domiciliul sau reședința părții către care se face comunicarea sau când aceasta nu se prezintă la sediul instanței.

Este important de menționat că, înainte de a se recurge la o anumită modalitate de comunicare a actelor de procedură, trebuie să se facă toate eforturile pentru identificarea și localizarea părții către care se face comunicarea. În cazul în care acestea nu sunt posibile, instanța poate autoriza comunicarea actelor prin intermediul publicațiilor oficiale sau prin afișare.

În concluzie, modalitățile de comunicare a actelor de procedură în procesul civil din România sunt reglementate de lege și trebuie respectate cu strictețe. O comunicare corectă și eficientă a actelor de procedură este esențială pentru buna desfășurare a procesului civil și pentru protejarea drepturilor părților implicate.

Procedura atacării actului administrativ fiscal este prevăzută de Codul de procedură fiscală și poate fi inițiată de către contribuabilii care consideră că li s-a adus un prejudiciu prin emiterea unui act administrativ fiscal.

Potrivit legii, atacul la actul administrativ fiscal poate fi realizat prin intermediul unei contestații sau prin intermediul unei cereri de reexaminare.

Contestația poate fi depusă de contribuabil în termen de 30 de zile de la primirea actului administrativ fiscal. Aceasta trebuie să conțină motivele pentru care se contestă actul, precum și probatoriul necesar. În cazul în care contestația este admisă, actul fiscal va fi revocat sau modificat.

Cererea de reexaminare poate fi depusă în termen de 90 de zile de la primirea actului administrativ fiscal, în cazul în care contribuabilul dispune de noi probe sau de elemente de fapt neavute în vedere la momentul emiterii actului. Această procedură se poate aplica și în cazul în care există erori materiale în actul administrativ fiscal. În cazul în care cererea de reexaminare este admisă, actul fiscal va fi revocat sau modificat.

Dacă contribuabilul nu este de acord cu decizia luată în urma contestației sau a cererii de reexaminare, poate face o plângere prealabilă către organul fiscal superior celui care a emis actul administrativ fiscal contestat. În cazul în care și plângerea prealabilă este respinsă, contribuabilul poate ataca decizia în instanță, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei.

Este de reținut că procedura atacării actului administrativ fiscal în România este bine reglementată și oferă posibilitatea contribuabililor de a contesta deciziile fiscale care consideră că li se aduc prejudicii. Este important ca aceștia să respecte termenele legale și să prezinte probe suficiente pentru a-și susține argumentele în fața organelor fiscale.

Acțiunea oblică este reglementată de articolul 1731 din Noul Cod Civil al României și reprezintă o acțiune prin intermediul căreia titularul unei creanțe îi poate cere deținătorului acesteia să o exercite în nume propriu, dar în interesul său.

Prin intermediul acestei acțiuni, titularul creanței poate să se protejeze împotriva refuzului sau neglijenței de a exercita creanța, atunci când aceasta este de interes comun pentru ambele părți implicate în situație.

Astfel, acțiunea oblică poate fi folosită în cazurile în care titularul creanței nu poate să o exercite în nume propriu din cauza unor obstacole, cum ar fi incapacitatea de a acționa în justiție sau imposibilitatea de a exercita creanța din alte motive.

De asemenea, acțiunea oblică poate fi utilizată și atunci când deținătorul creanței nu este dispus să o exercite sau dacă acesta nu este cunoscut.

Potrivit legii, acțiunea oblică poate fi exercitată împotriva oricărei persoane care deține creanța, cu excepția cazurilor în care aceasta se află în posesia unui terț de bună-credință.

În cazul în care acțiunea oblică este admisă, deținătorul creanței trebuie să o exercite în nume propriu, dar în interesul titularului creanței. Creanța se va încasa în numele titularului acesteia, iar deținătorul creanței nu va putea să o exercite în interes propriu.

Este important de menționat că acțiunea oblică poate fi exercitată numai în cazul unor creanțe lichide, adică a căror sumă poate fi stabilită cu exactitate. De asemenea, aceasta poate fi folosită numai în cazul creanțelor civile, nu și în cazul celor fiscale sau penale.

Astfel, acțiunea oblică reprezintă o modalitate prin care titularul unei creanțe poate să se protejeze în cazul în care nu poate să o exercite în nume propriu. Cu toate acestea, este important să se țină cont de condițiile de admisibilitate ale acestei acțiuni, precum și de limitările impuse de lege.

Conform Codului Muncii din România, desfacerea contractului individual de muncă poate fi realizată din motive disciplinare în anumite situații prevăzute de lege. Aceste situații sunt menționate în mod expres în Codul Muncii și sunt următoarele:    Abaterea disciplinară gravă – este definită ca o încălcare repetată și gravă a îndatoririlor angajatului, care face imposibilă menținerea contractului individual de muncă. De exemplu, furtul sau distrugerea intenționată a bunurilor firmei, absențe nejustificate, agresiuni fizice împotriva colegilor sau a angajatorului.    Abaterea disciplinară repetată – constă în încălcarea repetată a îndatoririlor angajatului, fără a fi încălcate însă într-un mod grav. Acesta poate fi motiv de desfacere a contractului individual de muncă numai după ce angajatorul a aplicat sancțiuni disciplinare prealabile.    Abaterea disciplinară unică – este o încălcare a îndatoririlor angajatului care, din cauza gravității sau a consecințelor sale, face imposibilă menținerea contractului individual de muncă. De exemplu, absența nejustificată pentru o perioadă lungă de timp, lipsa de respect față de colegi sau față de angajator, lipsa de responsabilitate și încălcarea regulilor de securitate și sănătate în muncă.Este important de menționat că, în toate cazurile, desfacerea contractului individual de muncă trebuie să fie precedată de o cercetare disciplinară prealabilă, care să asigure respectarea dreptului la apărare al angajatului. Angajatorul trebuie să pună la dispoziția angajatului toate documentele și informațiile necesare pentru a-și putea apăra poziția și să asigure un termen rezonabil pentru pregătirea apărării.În cazul în care se dispune desfacerea contractului individual de muncă, angajatul poate contesta decizia la instanța de judecată, în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Procedura falimentului este o procedura complexa care are ca scop lichidarea activelor unei societati comerciale aflate in incapacitate de plata. In cadrul acestei proceduri, administratorul societatii poate fi tras la raspundere.

Potrivit legii, administratorul poate fi tras la raspundere pentru daunele suferite de creditori in urma administrarii defectuoase a societatii comerciale aflate in procedura de faliment. De asemenea, administratorul poate fi tras la raspundere pentru neindeplinirea obligatiilor sale, precum neplata taxelor sau neefectuarea platilor catre furnizori.

Pentru a putea atrage raspunderea administratorului, trebuie sa existe o actiune in justitie intentata de catre creditorii sau lichidatorii societatii. In cadrul acestei actiuni, se va analiza activitatea administratorului si se va stabili daca acesta a administrat societatea in mod corespunzator. Daca se constata ca administratorul a administrat societatea in mod defectuos, el poate fi tras la raspundere si poate fi obligat sa plateasca daunele suferite de creditori.

Este important de retinut ca atragerea raspunderii administratorului se poate face doar daca acesta a avut un rol semnificativ in administrarea societatii comerciale aflate in procedura de faliment. In cazul in care administratorul a respectat obligatiile legale si a administrat societatea in mod corespunzator, el nu poate fi tras la raspundere.

Prin urmare, administratorul societatii comerciale aflate in procedura de faliment poate fi tras la raspundere pentru daunele suferite de creditori in urma administrarii defectuoase a societatii sau pentru neindeplinirea obligatiilor sale. Pentru a putea atrage raspunderea administratorului, trebuie sa existe o actiune in justitie intentata de catre creditorii sau lichidatorii societatii. Atragerea raspunderii poate fi facuta doar daca administratorul a avut un rol semnificativ in administrarea societatii.

Cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru este o procedura prin care o parte interesata poate solicita instantei de judecata sa modifice o taxa judiciara de timbru de obicei în vederea acordării ajutorului public judiciar. Aceasta procedura poate fi folosita atat in cazul in care taxa a fost contestata inainte de a fi platita, cat si dupa ce a fost platita.

In cazul in care partea interesata doreste sa conteste taxa judiciara de timbru inainte de a fi platita, trebuie sa depuna o cerere de reexaminare in termen de 5 zile de la primirea instiintarii cu privire la necesitatea platii acesteia. Acest termen este prevazut de art. 37 alin. (2) din OUG 80/2013 si are un caracter imperativ.

Este important de retinut ca depunerea cererii de reexaminare in termenul de 5 zile de la primirea instiintarii cu privire la necesitatea platii taxei judiciare de timbru suspenda termenul de plata pana la solutionarea cererii de reexaminare. Daca insa acest termen nu este respectat, plata taxei trebuie efectuata in termenul prevazut de lege, chiar daca a fost depusa o cerere de reexaminare ulterior.

In situatia in care taxa judiciara de timbru a fost deja platita si exista o hotarare judecatoreasca definitiva prin care a fost stabilita aceasta taxa, partea interesata poate depune cererea de reexaminare in termenul de 6 luni de la comunicarea acestei hotarari.

In concluzie, depunerea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru trebuie facuta in termen de 5 zile de la primirea instiintarii cu privire la necesitatea platii acesteia, in cazul in care partea interesata doreste sa conteste taxa inainte de a fi platita. Depunerea cererii in acest termen suspenda termenul de plata pana la solutionarea cererii. Daca acest termen nu este respectat, taxa trebuie platita in termenul prevazut de lege. Daca taxa a fost deja platita si exista o hotarare judecatoreasca definitiva, cererea de reexaminare poate fi depusa in termenul de 6 luni de la comunicarea acestei hotarari.

Cererea reconvențională reprezintă o cerere formulată de pârât împotriva reclamantului în cadrul aceluiași proces. Această cerere are rolul de a formula o pretenție împotriva reclamantului, pretenție care, în cazul în care este admisă, va fi îndeplinită în favoarea pârâtului.

Cererea reconvențională este reglementată de Codul de procedură civilă, care prevede că aceasta trebuie să fie depusă în termenul legal prevăzut pentru depunerea întâmpinării, care este de 25 zile de la primirea cumunicării din partea instanței de judecată.

Conform legii, cererea reconvențională poate fi formulată în orice faza a procesului, chiar și după încheierea dezbaterilor. Totuși, este important de menționat că depunerea acestei cereri nu suspendă cursul procesului și nici nu prelungește termenele de judecată.

În ceea ce privește conținutul cererii reconvenționale, aceasta trebuie să cuprindă toate elementele cererii principale, respectiv: obiectul cererii, motivele și probele care o susțin. Este important ca cererea reconvențională să fie formulată cu precizie și să cuprindă toate elementele necesare pentru a putea fi analizată de către instanță.

În cazul în care cererea reconvențională este admisă, instanța va decide asupra pretenției formulate de pârât împotriva reclamantului în cadrul aceleiași sentințe. În cazul în care pretenția este respinsă, aceasta nu va influența decizia asupra cererii principale.

Prin urmare, cererea reconvențională este o cerere formulată de pârât împotriva reclamantului în cadrul aceluiași proces. Aceasta trebuie depusă în termenul legal prevăzut pentru depunerea întâmpinării și trebuie să conțină toate elementele necesare pentru a putea fi analizată de către instanță. Admiterea sau respingerea acestei cereri nu va influența decizia asupra cererii principale, ci va fi analizată și judecată separat.