CABINET DE AVOCAT CRISTIAN IOAN

Suspendarea executării silite este o procedură prevăzută de Codul de procedură civilă din România, care permite debitorului să obțină o amânare temporară a executării silite asupra bunurilor sale. Această măsură poate fi dispusă de instanța de judecată, în urma unei cereri depuse de debitor sau de către executorul judecătoresc, în anumite situații prevăzute de lege.

Una dintre situațiile în care se poate solicita suspendarea executării silite este atunci când debitorul poate demonstra că există un temei serios pentru a nu fi executat. De exemplu, acesta poate invoca faptul că suma datorată este eronată sau că există o eroare de procedură care afectează executarea silită.

O altă situație în care poate fi solicitată suspendarea executării silite este atunci când debitorul se află în imposibilitate de plată temporară, din cauze obiective și independente de voința sa. Aceasta poate fi, de exemplu, o perioadă de boală sau șomaj.

De asemenea, suspendarea executării silite poate fi dispusă și în cazul în care se ajunge la o înțelegere amiabilă între creditor și debitor, prin care acesta din urmă se obligă să achite suma datorată într-un anumit termen și la anumite condiții.

Este important de menționat că suspendarea executării silite nu anulează datoria debitorului, ci doar amână momentul executării sale. De asemenea, aceasta poate fi dispusă doar în anumite condiții și cu respectarea procedurilor prevăzute de lege.

În concluzie, suspendarea executării silite este o măsură importantă prevăzută de lege, care poate proteja debitorii în anumite situații și poate ajuta la găsirea unor soluții amiabile între creditor și debitor.

În timpul căsătoriei, bunurile comune sunt cele dobândite de către soți în timpul căsătoriei prin muncă, contribuție sau prin alte mijloace care nu sunt considerate bunuri proprii.

Conform legislației românești, împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se face în mod implicit și proporțional cu contribuția fiecărui soț la achiziționarea și administrarea acestora. În cazul în care unul dintre soți a contribuit mai mult la achiziționarea sau administrarea bunurilor, acesta va primi o parte mai mare din acestea în cazul împărțirii.

De asemenea, împărțirea bunurilor comune poate fi reglementată prin acordul scris al celor doi soți, care stabilește proporția de împărțire a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Este important de menționat că în cazul în care unul dintre soți are datorii sau obligații financiare, acestea pot afecta împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei. În această situație, aceste datorii trebuie să fie acoperite înainte de împărțirea bunurilor comune.

În general, împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se face în mod echitabil și proporțional cu contribuția fiecărui soț. Este recomandat ca această împărțire să fie reglementată prin acord scris între soți pentru a evita posibilele neînțelegeri și conflicte.

GDPR este acronimul pentru Regulamentul General privind Protecția Datelor (în engleză: General Data Protection Regulation), care este o lege europeană adoptată în mai 2016 și aplicabilă începând cu 25 mai 2018. GDPR reglementează protecția datelor cu caracter personal și respectarea drepturilor persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea acestor date.

Scopul principal al GDPR este de a asigura protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor fizice și de a consolida drepturile acestora în ceea ce privește prelucrarea datelor lor personale de către orice entitate care operează în spațiul european. Acest regulament se aplică tuturor companiilor care prelucrează date cu caracter personal, indiferent de locul în care se află compania și de locul în care se prelucrează datele.

Principalele drepturi acordate persoanelor fizice prin GDPR includ dreptul la informare, dreptul de acces la datele lor personale, dreptul de a rectifica datele inexacte, dreptul de a fi uitat și dreptul la portabilitatea datelor. În plus, GDPR stabilește cerințe clare privind consimțământul în prelucrarea datelor, securitatea datelor și notificarea încălcărilor de securitate a datelor.

Organismul responsabil cu aplicarea GDPR în Europa este Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor, iar încălcarea prevederilor GDPR poate atrage amenzi semnificative, care pot ajunge până la 4% din cifra de afaceri globală anuală sau 20 de milioane de euro, în funcție de care sumă este mai mare.

În general, GDPR a introdus standarde ridicate în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal și respectarea drepturilor persoanelor fizice, contribuind astfel la consolidarea securității cibernetice în Europa.

În România, prescripția dreptului de a cere executarea silită este reglementată de Codul de procedură civilă. Această prevedere legislativă este importantă pentru a asigura siguranța juridică și pentru a garanta protecția drepturilor creditorilor.

Conform legii, dreptul de a cere executarea silită a unei obligații pecuniare se prescrie în termen de trei ani de la data la care devine exigibilă. Acest termen începe să curgă de la data scadenței obligației, a notificării debitorului sau a altui moment prevăzut de lege sau de contract.

Prescripția dreptului de a cere executarea silită are o importanță majoră pentru creditorii care trebuie să-și protejeze interesele în cazul în care debitorul nu-și îndeplinește obligațiile financiare. În acest sens, prescripția este o limită temporală impusă creditorului pentru a acționa în instanță și a solicita executarea silită a obligației datorate.

În cazul în care creditorul nu a acționat în instanță în termenul legal prevăzut de lege, dreptul său de a cere executarea silită se consideră prescris. Acest lucru înseamnă că el nu mai poate recurge la mijloacele legale pentru a-și recupera creanța și trebuie să accepte pierderea acesteia.

Este important de menționat faptul că, potrivit legii, prescripția dreptului de a cere executarea silită poate fi întreruptă. Această întrerupere are loc în momentul în care creditorul ia o măsură legală împotriva debitorului pentru recuperarea creanței, cum ar fi introducerea unei acțiuni în instanță sau solicitarea unei hotărâri judecătorești de condamnare.

În concluzie, prescripția dreptului de a cere executarea silită este o prevedere legală importantă în România. Ea oferă creditorilor o perioadă limitată de timp pentru a acționa în instanță și pentru a solicita recuperarea creanței. Este important ca toți creditorii să fie conștienți de această prevedere legală și să ia măsurile necesare pentru a-și proteja interesele în timp util.

Revizuirea conform noului Cod de procedură civilă din România este o instituție juridică importantă care oferă o cale de atac în cazul unor hotărâri definitive și irevocabile care au fost emise cu încălcarea legii sau în urma unor circumstanțe care nu erau cunoscute la momentul pronunțării.

Reglementarea privind revizuirea se găsește în Cartea a doua, Capitolul III, Secțiunea a 4-a din noul Cod de procedură civilă. Conform acestuia, revizuirea este o cale extraordinară de atac care poate fi cerută numai în cazurile prevăzute de lege și în termenul de un an de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești.

Potrivit noului Cod de procedură civilă, revizuirea poate fi cerută în cazul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care au fost emise în urma unor vicii de procedură sau în urma unor circumstanțe care nu erau cunoscute la momentul pronunțării și care ar fi putut avea o influență hotărâtoare asupra soluției. În plus, revizuirea poate fi cerută și în cazul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care au fost emise cu încălcarea gravă a legii.

Procedura de revizuire poate fi inițiată prin depunerea unei cereri la instanța competentă, care va examina cererea și va decide dacă se îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi admisă. În cazul în care instanța decide să admită cererea de revizuire, aceasta va deschide un nou proces în care se vor analiza toate aspectele cauzei.

Este important de menționat că revizuirea este o cale extraordinară de atac și că, în general, aceasta este folosită doar în cazurile în care există motive temeinice pentru a revizui o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. De asemenea, procedura de revizuire este complexă și poate implica prezentarea unor noi dovezi sau audierea unor martori.

În concluzie, reglementarea privind revizuirea conform noului Cod de procedură civilă din România oferă o cale importantă de atac în cazul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care au fost emise cu încălcarea legii sau în urma unor circumstanțe care nu erau cunoscute la momentul pronunțării.

Reglementarea contestației în anulare în România este un subiect de mare importanță pentru drepturile și libertățile cetățenilor. În sistemul de justiție, contestația în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac prin care se poate cere revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Reglementarea contestației în anulare se găsește în Codul de Procedură Civilă, care definește această instituție ca fiind o modalitate de a cere revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive în cazul în care aceasta a fost pronunțată în urma unor vicii de procedură, încălcări ale legii sau noi elemente de fapt care nu au putut fi invocate în timpul procesului.

În România, contestația în anulare poate fi depusă într-un termen de maxim un an de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești. Aceasta poate fi formulată de orice persoană interesată, inclusiv de instanța de judecată care a pronunțat hotărârea, în cazul în care aceasta a constatat erori sau abateri de la lege în timpul procesului.

Pentru ca o contestație în anulare să fie admisă, trebuie să fie prezentate motive temeinice și relevante care justifică revizuirea hotărârii judecătorești. Aceste motive pot fi, de exemplu, noi documente sau informații care au fost descoperite după pronunțarea hotărârii, încălcări ale legii sau vicii de procedură care au afectat decizia instanței.

De asemenea, este important de menționat că, în cazul în care hotărârea judecătorească a fost pronunțată de o instanță de apel sau de recurs, contestația în anulare poate fi depusă doar în cazul în care a existat o încălcare gravă a legii sau o viciere a procesului.

Procesul presupus de contestația în anulare este unul complex și poate implica prezentarea unor noi dovezi, audierea unor martori sau chiar expertize tehnice. În cazul în care contestația în anulare este admisă, hotărârea judecătorească va fi revizuită și poate fi modificată sau anulată, în funcție de situația concretă.

Reglementarea contestației la executare în România este un subiect important în ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenilor. În urma procesului de executare silită, persoanele fizice sau juridice pot fi adesea nevoite să se confrunte cu situații în care sunt constrânse să plătească sume mari de bani sau să accepte măsuri asupra bunurilor lor. În astfel de cazuri, contestația la executare poate reprezenta un mijloc de apărare a drepturilor și intereselor acestora.

Reglementarea contestației la executare se bazează pe prevederile Codului de Procedură Civilă, care definește această instituție ca fiind o cale de atac prin care debitorul poate cere instanței de judecată să verifice legalitatea și temeinicia titlului executoriu pe baza căruia s-a efectuat executarea silită. Contestarea poate fi făcută într-un termen de 15 zile de la data comunicării actului de executare.

Una dintre principalele cerințe pentru ca o contestație la executare să fie admisă este prezentarea unor motive temeinice și relevante care ar justifica suspendarea sau anularea procesului de executare. Aceste motive pot include, de exemplu, nelegalitatea titlului executoriu, prescripția dreptului la executare, neîndeplinirea condițiilor de procedură sau o eroare în calcularea sumelor de plată.

Contestația la executare poate fi depusă la instanța de judecată competență pentru soluționarea litigiului. În timpul procesului de contestație, instanța poate lua măsuri de protecție pentru a preveni eventualele prejudicii aduse debitorului în timpul executării silite.

De asemenea, este important de menționat faptul că cererea privind contestația la executare poate fi depusă și în cazul unor proceduri de executare extrajudiciară, precum poprire, executare silită a bunurilor mobile sau imobile sau alte măsuri de executare prevăzute de lege. În aceste cazuri, depunerea contestației poate fi o cale de a opri sau a amâna procesul de executare.

Reglementarea contestației la executare în România oferă persoanelor fizice și juridice un mijloc de apărare a drepturilor și intereselor lor în fața procesului de executare silită. Depunerea unei contestații poate fi un pas important în protejarea patrimoniului și a bunurilor proprii.

Publicitatea inselatoare este o practica in afaceri care se refera la utilizarea de tactici de marketing sau de publicitate care pot fi considerate false sau misleading in scopul de a induce publicul sa faca o achizitie sau sa ia o decizie care nu ar fi fost luata altfel. Aceasta practica poate fi extrem de daunatoare pentru consumatori, dar poate fi si ilegala in multe tari.

Una dintre cele mai comune forme de publicitate inselatoare este afisarea de informatii false sau incomplete despre un produs sau serviciu. De exemplu, un comerciant poate afirma ca un produs este „100% natural” sau „organice”, cand de fapt produsul poate contine ingrediente artificiale sau chimice. Acest lucru poate fi extrem de periculos pentru consumatori, deoarece poate conduce la utilizarea unui produs care poate fi daunator sanatatii.

In plus, publicitatea inselatoare poate fi utilizata pentru a face reclama la produse sau servicii care nu exista sau care nu sunt disponibile pentru cumparare. Acest lucru poate fi o modalitate de a frauda oamenii de bani, dar poate fi si o modalitate de a atrage potentiali clienti in magazin sau pe site-ul web al companiei.

În România, publicitatea înșelătoare este reglementată juridic prin mai multe acte normative, inclusiv Codul Civil, Codul Consumului, Legea privind practicile comerciale incorecte, precum și prin regulamente emise de către Consiliul Concurenței și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.

Potrivit Codului Consumului, publicitatea înșelătoare este interzisă, iar comercianții trebuie să ofere informații complete și corecte despre produsele sau serviciile lor. De asemenea, aceștia trebuie să își asume răspunderea pentru afirmațiile făcute în publicitate și să ofere dovezi pentru acestea.

Legea privind practicile comerciale incorecte interzice utilizarea de practici comerciale incorecte și înșelătoare, inclusiv publicitatea înșelătoare. Aceasta lege prevede că reclama trebuie să fie clară, precisă și veridică, iar afirmațiile din publicitate trebuie să fie susținute de dovezi.

Consiliul Concurenței și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor au atribuții de monitorizare și sancționare a practicilor comerciale incorecte și înșelătoare, inclusiv a publicității înșelătoare. Aceste instituții pot lua măsuri de sancționare împotriva companiilor care încalcă reglementările privind publicitatea.

În plus, companiile pot fi trase la răspundere și prin intermediul acțiunilor în justiție, dacă publicitatea lor înșelătoare a cauzat prejudicii consumatorilor.

Infracțiunea de spălare de bani este reglementată de Codul Penal român, prin intermediul Legii nr. 656/2002, cu modificările ulterioare. Această infracțiune are o mare importanță în prevenirea și combaterea criminalității financiare, fiind o activitate desfășurată de persoanele care încearcă să ascundă proveniența ilicită a banilor sau a altor active, prin intermediul unor tranzacții financiare sau alte mijloace.

Conform articolului 29 din Legea nr. 656/2002, spălarea banilor se referă la orice operațiune financiară sau tranzacție care are ca scop ascunderea originii ilicite a banilor sau a altor active. Această infracțiune poate fi comisă de orice persoană, indiferent de statutul social sau de poziția pe care o deține în societate.

Printre exemplele de activități care pot fi considerate spălare de bani se numără: cumpărarea sau vânzarea de active, precum imobile sau vehicule, fără o justificare clară a provenienței banilor, transferurile de bani prin intermediul unor conturi bancare sau a unor plăți electronice, precum și încercările de a ascunde veniturile obținute prin activități ilegale, precum traficul de droguri sau prostituția.

De asemenea, Legea nr. 656/2002 prevede și pedepsele pentru cei găsiți vinovați de spălarea banilor. Astfel, pentru persoanele fizice, pedeapsa este de închisoare de la 6 luni la 10 ani, iar pentru persoanele juridice, aceasta poate fi o amendă sau chiar dizolvarea companiei. De asemenea, persoanele găsite vinovate pot fi obligate să plătească despăgubiri celor care au suferit prejudicii în urma activității lor ilegale.

Modificările aduse prin Legea nr. 129/2019 la Legea nr. 656/2002 au avut ca scop adaptarea acesteia la noile directive europene în materie de prevenire a spălării banilor și a finanțării terorismului. Acestea includ definirea noțiunii de beneficiar real, sporirea obligațiilor de informare și monitorizare a clienților, precum și introducerea unor sancțiuni mai aspre pentru infracțiunile de spălare de bani.