Arhive pe etichete: drept

Hotărârea CEDO în cauza Grosaru împotriva României

ARTICOLE, STIRI 15 martie 2013 Comentarii: 5

În cauza Grosaru împotriva României înregistrată pe rolul CEDO reclamantul, căruia i s-a refuzat atribuirea unui mandat de deputat în numele minorităţii italiencedo 1e din România, se consideră victima unei încălcări a drepturilor sale garantate prin art. 13 din Convenţie şi art. 3 din Protocolul nr. 1.

Curtea reaminteşte că art. 3 din Protocolul nr. 1 diferă de celelalte prevederi ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale ce garantează drepturi prin faptul că enunţă obligaţia înaltelor părţi contractante de a organiza alegeri în condiţii ce asigură libera exprimare a opiniei poporului şi nu un drept sau o libertate în mod special.

Cu toate acestea, având în vedere lucrările pregătitoare ale art. 3 din Protocolul nr. 1 şi interpretarea dată acestei clauze în cadrul Convenţiei în întregul său, Curtea a stabilit că acest articol presupune şi drepturi subiective, printre care dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegeri (Mathieu-Mohin şi Clerfayt împotriva Belgiei, 2 martie 1987, §§ 46-51, seria A nr. 113, Zdanoka împotriva Letoniei [MC], nr. 58.278/00, § 102, CEDO 2006-IV).

Drepturile garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1 sunt cruciale pentru stabilirea şi menţinerea fundamentelor unei veritabile democraţii guvernate de supremaţia dreptului. Totuşi, aceste drepturi nu sunt absolute. Există loc pentru “limitări implicite”, iar statelor contractante trebuie să li se acorde o marjă de apreciere în materie. În acest sens, Curtea a reafirmat deja că marja de apreciere în acest domeniu este mare (Mathieu-Mohin, hotărârea menţionată mai sus, § 52, şi, mai recent, Matthews împotriva Marii Britanii [MC], nr. 24.833/94, § 63, CEDO 1999-I, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 201, CEDO 2000-IV, şi Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, § 33, CEDO 2002-II).

Există numeroase modalităţi de a organiza şi de a face să funcţioneze sistemele electorale, precum şi o multitudine de diferenţe în cadrul Europei, în special în evoluţia istorică, diversitatea culturală şi gândirea politică pe care fiecare stat contractant are obligaţia de a o încorpora în propria sa viziune a democraţiei [Hirst împotriva Marii Britanii (nr. 2) [MC], nr. 74.025/01, § 61, CEDO 2005-IX].

Cu toate acestea, Curţii îi revine misiunea de a statua în ultimă instanţă asupra respectării cerinţelor art. 3 din Protocolul nr. 1; aceasta trebuie să se asigure că exigenţele cărora li se subordonează drepturile de vot sau faptul de a candida la alegeri nu reduc drepturile în discuţie de aşa manieră, încât să le atingă în chiar esenţa lor şi să le lipsească de eficienţă, că aceste condiţii urmăresc un scop legitim şi că mijloacele utilizate nu se dovedesc a fi disproporţionate (Mathieu-Mohin, ibidem). În mod special, niciuna dintre condiţiile impuse, dacă este cazul, nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ – cu alte cuvinte, ele trebuie să reflecte sau să nu contracareze preocuparea de a menţine integritatea şi eficienţa unei proceduri electorale ce urmăreşte să determine voinţa poporului prin intermediul sufragiului universal (Hirst, hotărârea menţionată mai sus, § 62; Yumak şi Sadak împotriva Turciei [MC], nr. 10.226/03, § 109, 8 iulie 2008). Totuşi, Curtea nu trebuie să ia poziţie cu privire la alegerea unui sistem electoral, şi nu a altuia. Într-adevăr, această alegere, dictată de considerente de ordin istoric şi politic care îi sunt proprii, ţine în principiu de domeniul de competenţă exclusivă a statului (vezi Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, § 34, CEDO 2002-II).

În speţă, Curtea observă încă de la început că din probele aflate la dosar rezultă că reclamantul a candidat într-adevăr în numele Comunităţii Italiene din România, şi nu al Asociaţiei Italienilor din România, aşa cum susţine Guvernul.
46. Aceasta observă că prezenta cauză nu se referă, ca în marea majoritate a hotărârilor pe care le-a dat până în prezent în materie electorală, la condiţii de eligibilitate, ci la atribuirea unui mandat de deputat, ceea ce reprezintă o chestiune de drept postelectoral. Este vorba de o problematică la fel de crucială, care pe deasupra influenţează direct rezultatul alegerilor, circumstanţă căreia Curtea îi acordă o foarte mare importanţă [I.Z. împotriva Greciei, nr. 18.997/91, Decizia Comisiei din 28 februarie 1994, Decizii şi rapoarte (DR), şi Babenko împotriva Ucrainei (dec.), nr. 43.476/98, 4 mai 1999].

În acest sens, Curtea reaminteşte că obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun interpretarea şi aplicarea prevederilor sale într-un mod care să nu permită ca exigenţele sale să devină teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, de exemplu, hotărârile Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33; Partidul comunist unificat din Turcia şi alţii împotriva Turciei din 30 ianuarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 18-19, § 33, şi Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 25.088/94, 28.331/95 şi 28.443/95, § 100, CEDO 1999-III). Or, dreptul de a candida la alegeri şi, dacă este cazul, de a fi ales, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 şi inerent noţiunii de regim cu adevărat democratic, nu ar fi decât iluzoriu dacă partea interesată ar putea în orice moment să fie lipsită de el în mod arbitrar.

Prin urmare, dacă este adevărat că statele dispun de o mare marjă de apreciere în stabilirea regulilor electorale în abstracto, principiul efectivităţii drepturilor impune că deciziile luate în aplicarea acestor reguli să fie conforme cu un anumit număr de criterii care permit evitarea arbitrarului. În mod special, aceste decizii trebuie luate de către un organ ce prezintă un minimum de garanţii de imparţialitate.

De asemenea, puterea autonomă de apreciere a acestui organ nu trebuie să fie exorbitantă; ea trebuie să fie la un nivel suficient de precizie, circumscris de prevederile dreptului intern. În fine, procedura constatării neeligibilităţii trebuie să fie capabilă să garanteze o decizie echitabilă şi obiectivă, precum şi să evite orice abuz de putere din partea autorităţii competente (Podkolzina, menţionată mai sus, § 35).

Curtea constată încă de la început că România a ales să asigure o reprezentare specială a minorităţilor în Parlament şi că este vorba de ţară europeană cu cel mai mare număr de partide sau organizaţii de minorităţi care au participat la alegeri şi care au reprezentanţi în Parlament.

Curtea observă că Legea nr. 68/1992 nu enunţă cu claritate procedura de urmat pentru atribuirea mandatului parlamentar corespunzător organizaţiei câştigătoare reprezentând o minoritate naţională. Astfel, Biroul Electoral Central, conform art. 68 alin. (1) lit. g) din legea de mai sus, trebuie “să determine numele şi prenumele primului candidat înscris pe lista organizaţiei ce are dreptul la un mandat de deputat, care a strâns cel mai mare număr de sufragii”. Aşadar, acest text nu precizează dacă este vorba de cel mai mare număr de voturi la nivel naţional sau la nivelul unei circumscripţii electorale. Or, o astfel de precizare se poate dovedi a fi decisivă în momentul determinării candidatului reţinut.

În cadrul Comunităţii Italiene din România, în numele căreia a candidat reclamantul, mandatul nu i-a fost atribuit reclamantului, care obţinuse cel mai mare număr de sufragii pe întregul teritoriu, ci unui alt candidat, care obţinuse un număr mare de voturi în una şi aceeaşi circumscripţie. Biroul Electoral Central a optat, aşadar, pentru o metodă bazată pe reprezentativitatea teritorială, şi nu pe reprezentativitatea naţională.

În speţă se ridică întrebarea dacă această lipsă de claritate a regulilor electorale putea da loc unei interpretări arbitrare în momentul aplicării lor. În acest sens, Curtea reaminteşte că a sancţionat deja interpretarea extensivă şi, prin urmare, arbitrară a unei prevederi legale în materie electorală [vezi cauzele Kovach împotriva Ucrainei (Cererea nr. 39.424/02, §§ 48-62, Hotărârea din 7 februarie 2008), referitoare la invalidarea scrutinului în 4 circumscripţii la alegerile parlamentare, ceea ce a dus la alegerea unui alt candidat decât reclamantul; Lykourezos împotriva Greciei (nr. 33.554/03, §§ 50-58, CEDO 2006-VIII), referitoare la pierderea unui mandat parlamentar din cauza unei incompatibilităţi profesionale introduse de o nouă lege; Paschalidis, Koutmeridis şi Zaharakis împotriva Greciei (nr. 27.863/05, 28.422/05 şi 28.028/05, §§ 29-35, Hotărârea din 10 aprilie 2008), referitoare la luarea în considerare a buletinelor de vot în alb la calculul coeficientului electoral într-o singură circumscripţie electorală].

În opinia Curţii, lipsa de claritate a prevederilor relevante în materie le impunea autorităţilor naţionale să fie prudenţe în interpretarea lor, ţinând cont de impactul direct pe care aceasta îl avea asupra rezultatului alegerilor (vezi Kovach, menţionată mai sus, § 59). Biroul Electoral Central a interpretat prevederile Legii nr. 68/1992 în sensul că mandatul trebuia să fie atribuit listei organizaţiei cetăţenilor ce aparţin unei minorităţi naţionale care a strâns cel mai mare număr de voturi în una şi aceeaşi circumscripţie electorală.

Acesta nu a precizat dacă era vorba de o primă interpretare a acestei prevederi sau dacă există o practică constantă în materie. Nu a explicat nici de ce criteriul reprezentativităţii teritoriale se aplică minorităţilor naţionale, deşi acestea beneficiau, sub alte aspecte legate de alegeri, de prevederi speciale legate de criteriul reprezentativităţii naţionale. În fine, deşi Curtea i-a adresat invitaţia, Guvernul nu a oferit mai multe informaţii cu privire la interpretarea dată de autorităţile naţionale sau de doctrină art. 68 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 68/1992. Prin urmare, Curtea apreciază că prevederile hotărâtoare pentru atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei ce reprezintă o minoritate naţională nu corespundeau la data evenimentelor cu cerinţele de precizie impuse de jurisprudenţă sa.

Totuşi, Curtea ia act de modificarea legislativă intervenită cu privire la aplicabilitatea prevederii litigioase în noua lege privind alegerile pentru Parlament. Însă această modificare legislativă este mult ulterioară faptelor denunţate de reclamant şi nu permite, aşadar, remedierea situaţiei sale.

Pe de altă parte, Curtea observă că Biroul Electoral Central şi comisia de validare a Camerei Deputaţilor au analizat contestaţia reclamantului, după care au respins-o ca neîntemeiată. Or, în opinia Curţii, un individ a cărui numire într-o funcţie de deputat a fost refuzată are motive legitime să se teamă că marea majoritate a membrilor organului care au analizat legalitatea alegerilor, mai exact membrii care reprezintă celelalte partide politice ale Biroului Electoral Central, aveau un interes contrar interesului său.

Regulile de compunere a acestui organ constituit dintr-un mare număr de membri reprezentând partide politice nu par, aşadar, să ofere o garanţie suficientă de imparţialitate. Aceeaşi concluzie este valabilă a fortiori pentru comisia de validare a Camerei Deputaţilor.

În plus, Curtea observă că nicio instanţă naţională nu s-a pronunţat asupra interpretării prevederii legale în discuţie. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţia reclamantului ca inadmisibilă, considerând că deciziile Biroului Electoral Central erau definitive. Ulterior, Curtea Constituţională s-a limitat la a-l informa pe reclamant că nu este competenţă în materie electorală. În acest sens, Curtea reaminteşte că în Cauza Babenko menţionată mai sus a considerat important faptul că susţinerile reclamantului fuseseră analizate în cadrul unei proceduri judiciare.

Această abordare este, de altfel, confirmată de Comisia de la Veneţia în Codul bunelor practici în materie electorală, care recomandă un control judiciar al aplicării regulilor electorale, eventual ca o completare a recursurilor în faţa comisiilor electorale sau în faţa Parlamentului.

Elementele de drept comparat arată şi faptul că mai multe state membre ale Consiliului Europei au adoptat un control jurisdicţional, numai câteva state păstrând încă un control al alegerilor pur politic.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că lipsa de claritate a legii electorale în ceea ce priveşte minorităţile naţionale şi lipsa unor garanţii suficiente privind imparţialitatea organelor însărcinate să analizeze contestaţiile reclamantului au încălcat însăşi esenţa drepturilor garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestui articol.

Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1

Invocând în esenţă art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de lipsa unui recurs efectiv care să îi permită să conteste refuzul autorităţilor de a-i atribui mandatul de deputat pentru minoritatea italiană şi, în consecinţă, de încălcarea liberei exprimări a opiniei poporului în alegerea corpului legislativ. Art. 13 din Convenţie prevede următoarele:

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Guvernul susţine că reclamantul dispunea de un recurs intern efectiv în sensul art. 13 din Convenţie, şi anume contestaţia în faţa Biroului Electoral Central, organ care răspundea cerinţelor impuse de jurisprudenţă Curţii. În acest sens, acesta subliniază că, în temeiul art. 24 din Legea nr. 68/1992, Biroul Electoral Central era compus din 7 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie şi din 16 reprezentanţi ai partidelor politice, că judecătorii erau aleşi în mod aleatoriu, prin tragere la sorţi, că deciziile Biroului Electoral Central erau motivate şi că membrii acestuia aveau posibilitatea de a formula opinii divergenţe.

În fine, Guvernul argumentează că statele contractante au o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie (Wille împotriva Liechtenstein [MC], nr. 28.396/95, § 75, CEDO 1999-VII) şi că dispoziţiile legislative ale altor state prevăd acelaşi recurs intern în materie (vezi cazul Ungariei).

Reclamantul susţine că Decizia din 2 decembrie 2002 a Biroului Electoral Central nu constituie un recurs eficient. El consideră într-adevăr că acest organ nu este imparţial. În mod special, acesta îi reproşează faptul că este constituit din judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, care ar fi fost astfel influenţată când a refuzat să îi analizeze contestaţia. În fine, reclamantul consideră că trimiterea pe care Guvernul a făcut-o la legislaţii electorale aşa-zis similare este lipsită de relevanţă în speţă, ţinând cont de statutul special de care beneficiază minorităţile naţionale în România.

Curtea apreciază că, pentru motivele ce figurează în paragrafele 55 şi 56 de mai sus, a avut loc şi încălcarea art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1.

Cabinetul de Avocat „Cristian Ioan” vă oferă servicii juridice complete, practicând onorarii foarte avantajoase.

SURSĂ: infolegal.ro

Dreptul la apărare în privința punerii în executare a mandatului european de arestare

STIRI 30 ianuarie 2013 Comentarii: 3

Comunicat CJUE: La date diferite (în 2007 şi 2008), patru mandate europene de arestare au fost emise de autorităţile germane pentru arestarea domnului Ciprian Vasile Radu, cetăţean român. Fiecare dintre aceste mandate se refereau la infracţiunea de tâlhărie. Această infracţiune este, de asemandat europeanmenea, prevăzută de legea română. Dl. Radu nu a consimţit la predarea sa.

În data de 5 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța a ordonat executarea a trei dintre mandatele avute în vedere. În ceea ce îl priveşte pe al patrulea, Curtea a refuzat executarea întrucât dl. Radu era deja subiect al unor proceduri penale în România în legătură cu acelaşi act ce făcea obiectul actului avut în vedere în mandat.

Dl. Radu a atacat hotărârea, dosarul urmând să fie soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În data 18 iunie 2009, Înalta Curte a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Constanţa pentru rejudecare. De asemenea, a decis înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

În 22 februarie 2011, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanţa. În faţa Curţii, dl. Radu aduce trei argumente principale în susţinerea cererii sale conform cărora mandatele în cauză nu ar trebui executate. În primul rând, el susţine că pe dată în care Decizia-Cadru a fost adoptată, nici Convenţia şi nici Carta nu au fost încorporate specific în Tratatele Fondatoare ale Uniunii Europene ca norme de drept. Aceasta este în contrast cu poziţia din versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană care a intrat în vigoare pe 1 decembrie 2009, cu Tratatul de la Lisabona. Prin urmare, este necesar să se interpreteze şi să se aplice Decizia-Cadru, în conformitate cu Carta şi Convenţia. În al doilea rând, el susţine că procedurile prin care Statele Membre aplică decizia nu sunt consistente şi insistă asupra cerinţei de reciprocitate în executarea mandatelor de arestare, atât în ceea ce priveşte Statul Membru emitent, cât şi Statul Membru executant. În al treilea rând, el susţine că este datoria Statului executant să clarifice dacă statul emitent a respectat drepturile şi garanţiile stabilite prin Cartă şi Convenţie. Un eşec din partea acestui stat în a face această clarificare ar reprezenta un motiv de refuz în a executa mandatele europene de arestare în cauză.

Curtea observă, în primul rând, că dreptul de a fi audiat, care este garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este astăzi prevăzut în Cartă.

În plus, Curtea subliniază că scopul Deciziei-Cadru 2002/584 este de a înlocui sistemul multilateral de extrădare între Statele Membre cu un sistem de predare, precum cel dintre autorităţile judiciare, a persoanelor condamnate sau al suspecţilor condamnaţi, în scopul de a executa sentinţele sau al efectuării urmăririi penale, acest sistem de predare fiind bazat pe principiul recunoaşterii reciproce.

Conform Deciziei-Cadru 2002/584, Statele Membre sunt în principiu obligate să acţioneze în baza unui mandat european de arestare. Conform prevederilor acestei Decizii-Cadru, Statele Membre pot refuza să execute aceste mandate numai în situaţii obligatorii de neexecutare şi în situaţii opţionale de neexecutare, expres prevăzute în dispoziţiile sale.

Încălcarea drepturilor la apărare în timpul unui proces ce a condus la impunerea unei pedepse penale în absentia poate, în anumite condiţii, să constituie un motiv pentru neexecutarea unui mandat european de arestare emis în scopul de a da efect unei hotărâri privative de libertate.

În schimb, faptul că mandatul european de arestare a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale, fără ca persoana solicitată să fie audiată de autorităţile judiciare emitente, nu figurează printre motivele de neexecutare al mandatului european de arestare conform Deciziei-Cadru 2002/854.

În orice caz, legislaţia europeană a asigurat că dreptul de a fi audiat vor fi respectate în Statul Membru executant în aşa fel încât să nu compromită eficacitatea mandatului european de arestare.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că Decizia-Cadru 2002/854 trebuie interpretată în sensul că autorităţile judiciare de executare nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale pe motiv că persoana solicitată nu a fost audiată în Statul Membru emitent înainte că mandatul de arestare să fie emis.

SURSĂ: juridice.ro

Un stat membru UE poate sancționa șederea ilegală a unui imigrant cu pedeapsa amenzii, care poate fi înlocuită cu măsura expulzării

STIRI 12 ianuarie 2013 Scrie un comentariu

imigrantDirectiva privind returnarea imigranţilor aflaţi în situaţie de şedere ilegală nu se opune ca un stat membru să sancţioneze şederea ilegală cu pedeapsa amenzii care poate, în anumite condiţii, să fie înlocuită cu masura expulzării

În schimb, această directivă se opune ca un stat membru să sancţioneze şederea ilegală cu masura domiciliului forţat, atunci când nu se garantează că această sancţiune trebuie să înceteze în momentul în care este posibil transferul fizic al persoanei interesate în afara statului membru în cauză

Directiva privind returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală („Directiva returnare„) stabileşte standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru îndepărtarea de pe teritoriul acestora a resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală.

Potrivit reglementării italiene, şederea ilegală poate fi sancţionată cu o amendă care, în anumite condiţii, poate fi înlocuită cu expulzarea sau cu domiciliul forţat.

Md Sagor, care declară că s-a născut în Bangladesh, este vânzător ambulant, neavând domiciliul stabil în Italia. Întrucât nu avea permis de şedere, el a fost trimis în judecată, în 2010, în faţa Tribunalului din Rovigo (Tribunale di Rovigo, Italia) pentru infracţiunea de şedere ilegală.

Nutrind îndoieli în ceea ce priveşte compatibilitatea reglementării italiene cu dreptul Uniunii, instanţa italiană solicită Curţii de Justiţie dacă Directiva returnare se opune unei astfel de reglementări naţionale.

În hotărârea sa Curtea aminteşte cu titlu introductiv că Directiva returnare nu are ca obiect armonizarea integrală a normelor din statele membre privind şederea străinilor şi, în consecinţă, nu se opune posibilităţii că dreptul unui stat membru să califice şederea ilegală drept infracţiune şi să prevadă sancţiuni penale pentru a descuraja şi reprima săvârşirea unei astfel de infractiuni2. Cu toate acestea, dreptul naţional nu trebuie să aducă atingere aplicării standardelor şi procedurilor comune stabilite prin directivă şi, astfel, să o lipsească pe aceasta de efectul său util.

Curtea confirmă, mai întâi, jurisprudenţa sa potrivit căreia s-ar aduce atingere Directivei returnare dacă, după ce a constatat şederea ilegală a resortisantului unei ţări terţe, statul membru în cauză ar efectua înainte de executarea deciziei de returnare, măsuri de urmărire penală care ar putea conduce la o pedeapsă cu închisoarea în cursul procedurii de returnare, ceea ce ar risca să întârzie indepartarea3.

Curtea arată apoi că măsurile de returnare nu sunt întârziate sau împiedicate de o urmărire penală precum cea iniţiată împotriva domnului Sagor, dat fiind că reglementarea naţională în cauză permite ca returnarea să fie realizată independent de urmărirea penală şi fără a fi necesar ca aceasta să fie finalizată. Nici aplicarea unei amenzi nu este de natură să împiedice punerea în aplicare a procedurii de returnare.

De asemenea, nu este contrară directivei posibilitatea oferită instanţei penale de a înlocui amenda cu sancţiunea expulzării, însoţită de interdicţia de intrare pe teritoriul italian, în cazurile în care este posibilă realizarea imediată a returnării persoanei interesate.

Astfel, directiva permite statelor membre, pe baza examinării individuale a situaţiei persoanei interesate, să impună expulzarea, fără a acorda un termen pentru plecarea voluntară, atunci când există riscul ca aceasta să fugă pentru a se sustrage de la procedura de returnare.

Curtea aminteşte, în sfârşit, că statele membre sunt obligate, ca urmare a obligaţiei de loialitate şi a cerinţelor de eficacitate prevăzute în directivă, să efectueze îndepărtarea în cel mai scurt termen . Or, atunci când o amendă este înlocuită cu masura domiciliului forţat, Curtea constată că aceasta din urmă, aplicată în cursul procedurii de returnare, nu contribuie la realizarea transferului fizic în afara statului membru în cauză al resortisantului unei ţări terţe aflat în situaţie de şedere ilegală. Dimpotrivă, domiciliul forţat poate să întârzie şi să împiedice măsurile de conducere la frontieră sau de returnare forţată pe calea aerului.

Curtea consideră, aşadar, că Directiva returnare se opune unei reglementări naţionale care permite reprimarea şederii ilegale a resortisanţilor ţărilor terţe cu sancţiunea domiciliului forţat, fără a garanta că executarea acesteia trebuie să înceteze în momentul în care este posibil transportul fizic al persoanei interesate în afara statului membru în cauză.

Revine instanţei italiene sarcina să examineze dacă, în reglementarea naţională, există o dispoziţie care să asigure prevalenţa îndepărtării în raport cu executarea sancţiunii domiciliului forţat.

1 : Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală (JO L 348, p.98).
2 : Hotărârea Curţii din 6 decembrie 2011, Achughbabian (C-329/11); a se vedea de asemenea CP nr. 133/11.
3 : Hotărârea Curţii din 28 aprilie 2011, El Dridi (C-61/11 PPU); a se vedea de asemenea CP nr. 40/11.

SURSĂ: euroavocatura.ro

Conținutul și protecția drepturilor de autor

STIRI 12 ianuarie 2013 Un comentariu

Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată independent de aducerea la cunoştinţa publică prin simplul fapt al realizării ei, chiar dacă nu este terminată.drept de autor

Subiectul dreptului de autor este persoana fizică sau juridică care dobândeşte drepturile de autor legate de naşterea unei opere protejate de lege şi care are posibilitatea să pretindă celorlalte subiecte de drept să nu încalce niciuna dintre obligaţiile corelative drepturilor sale subiective de autor. Pot beneficia de protecţia acordată autorului şi alte persoane fizice sau juridice. Se prezumă a fi autor până la proba contrară:
– persoana sub numele căreia operă a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţa publică;
– persoana fizică sau juridică care face publică opera respectivă doar cu acordul autorului, atât timp cât acesta nu îşi dezvăluie identitatea; doar dacă a fost adusă la cunoştinţa publică sub forma anonimă sau sub pseudonim.

Obiectul dreptului de autor îl pot constitui:
– operele originale de creaţie intelectuală din domeniul literar, artistic, ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor;
– operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente.

Legea prevede, în mod expres, faptul că nu pot beneficia de protecţia legală a drepturilor de autor următoarele:
– ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele matematice, invenţiile conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare şi de exprimare;
– textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciara şi traducerile oficiale ale acestora;
– simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor cum ar fi stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
– mijloacele de plată;
– ştirile şi informaţiile de presă;
– simplele fapte şi date.

Conţinutul dreptului de autor implică atât existenţa unor drepturi morale, dar şi existenţa unui ansamblu de drepturi patrimoniale de autor. Drepturile morale ale autorului unei opere constă în:
– dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică;
– dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor;
– dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă la cunoştinţa publică;
– dreptul de a pretinde respectarea integrităţii şi de a se opune oricărei modificări, dar şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
– dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare prejudiciaţi.

SURSĂ: infolegal.ro