CABINET DE AVOCAT CRISTIAN IOAN

În Monitorul Oficial nr. 61 din 29 ianuarie 2013 a fost publicată Decizia nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale din 5 decembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În cadrul deciziei se arată:

Prin Încheierea din 8 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.076/59/2011, Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire a unei decizii civile prin care a fost respins, fără a se evoca fondul, recursul formulat într-o cauză privind restituirea taxei pe poluare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal argumentează, mai întâi, teza admisibilităţii excepţiei, în condiţiile în care, în prezent, dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt abrogate.

În acest sens, se arată că aceste dispoziţii produc efecte juridice în calea de atac pendinte, având în vedere că revizuentul le-a invocat când erau în vigoare, fiind incidente, aşadar, considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011. Mai mult, de vreme ce a fost invocată însăşi neconstituţionalitatea actului normativ abrogator, rezultă că se pune în discuţie dacă aceste norme pot fi sau nu considerate ca fiind „în vigoare“, astfel cum impune art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, este necesar a se determina, pentru soluţionarea acestei cauze, dacă art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 permite revizuirea unei hotărâri date de instanţele de recurs prin care nu se evocă fondul, pentru motivul încălcării dreptului Uniunii Europene.

Este important a se stabili şi dacă motivele de revizuire suplimentare, depuse de revizuent ulterior abrogării art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi întemeiate pe aceste text, pot fi luate în considerare, în condiţiile în care revizuentul a formulat o primă cerere de revizuire înainte ca decizia vizată să fie redactată, cu rezerva completării ulterioare a motivelor pe care îşi întemeiază acţiunea.

Înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigură aplicarea unitară a legislaţiei europene, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să încalce obligaţia asumată de statul român prin Actul de aderare, obligaţie înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituţie. Or, această garanţie este instituită atât în sarcina puterii legislative, cât şi a celei judecătoreşti, astfel că adoptarea Legii nr. 299/2011 nu poate fi privită decât ca o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin eliminarea din cuprinsul Legii nr. 554/2004 a motivului suplimentar de revizuire reprezentând încălcarea, de către instanţă, a principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene faţă de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2), are loc chiar nesocotirea acestor norme fundamentale, precum şi ale art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, care impun autorităţilor statului, deci inclusiv autorităţii judecătoreşti, sarcina garantării aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din principiul priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

Contrar susţinerilor prezentate în punctul de vedere al Guvernului, Curtea Constituţională consideră că reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul securităţii raporturilor juridice.

O hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008).

Aşadar, în această situaţie, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Nu în ultimul rând, dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumţia de conformitate a actelor normative interpretate şi aplicate de instanţa judecătorească în actul de înfăptuire a justiţiei cu legislaţia prioritară a Uniunii Europene.

Indiferent de opţiunea legiuitorului pentru reglementarea unei anumite căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, indiferent de denumirea acesteia, obiectivul esenţial al unui astfel de mijloc procedural constă în pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu acest principiu, în condiţiile în care, în situaţia examinată, instanţei judecătoreşti nu i se poate imputa săvârşirea vreunei erori voluntare cu privire la starea de fapt şi nici cu privire la starea de drept.

Curtea recunoaşte necesitatea urmăririi şi menţinerii unui echilibru între respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice, însă abrogarea motivului de revizuire a hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene nu reprezintă nicidecum o soluţie de mediere, ci, dimpotrivă, prin vidul legislativ creat, încalcă o obligaţie a statului român.

În condiţiile constatării, de către Curtea Constituţională, a neconstituţionalităţii Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru motivele expuse mai sus, este necesară o analiză asupra efectului juridic al dispoziţiilor ce au constituit obiectul abrogării dispuse prin legea constatată ca fiind neconstituţională.

Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţa judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.

Aplicând cele reţinute de Curtea Constituţională, rezultă că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepţia prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie.

Cât priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice.

În opinia instanţei de judecată, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Textul legal criticat introduce în planul legii contenciosului administrativ un nou motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă.

Întrucât partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă conţine norme comune tuturor cazurilor de revizuire enumerate în continuarea textului, instanţa judecătorească, prin excepţia ridicată, tinde spre a se stabili dacă se menţine condiţia evocării fondului pentru revizuirea hotărârilor irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, aşa cum dispune art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă.

Apreciază, în consecinţă, că în speţă de faţă sunt aplicabile, mutatis mutandis, motivele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Cu acel prilej, Curtea Constituţională a constatat că aceste din urmă dispoziţii sunt neconstituţionale „în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.“

Curtea constată că fiind întemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate din oficiu de instanţa judecătorească, pentru următoarele argumente:

Prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, care prevăd ca motiv de revizuire pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri prin care aceasta a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. În măsura în care pentru promovarea unei cereri de revizuire întemeiate pe acest motiv se impune condiţia evocării fondului hotărârii, Curtea a constatat că aceste dispoziţii încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1), precum şi ale art. 21 din Constituţia României.

Aceleaşi concluzii sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, în condiţiile în care dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 reglementează motivul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, revizuentul fiind obligat, potrivit cu art. 322 din Codul de procedură civilă, partea introductivă, ca, la invocarea acestui motiv de revizuire, să evoce fondul hotărârii atacate.

Potrivit acestei interpretări sistematice a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 322, partea introductivă, din Codul de procedură civilă, rezultă, per a contrario, că hotărârile rămase definitive şi irevocabile, în care nu se evocă fondul, dar care au fost pronunţate prin încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, nu pot constitui de plano obiectul cererii de revizuire întemeiate pe acest motiv, cererea de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă.

Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti.
În acelaşi sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010, reglementează principiul cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre şi prevede, totodată, obligaţia pozitivă a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Acelaşi text consacră şi obligaţia negativă a statelor membre de a se abţine de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat, hotărăşte cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii.
Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială.

Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este investită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii.

Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunţate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Coste şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrücken, punctul 3).

În concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii.

Curtea constată că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, sub aspectul reglementării motivului de revizuire referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre irevocabilă, reflectă tocmai materializarea obligaţiei asumate de autorităţile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Curtea constată că, în redactarea sa actuală, art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, interpretat prin coroborare cu partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă, contravine principiilor de drept enunţate prin impunerea condiţiei evocării fondului hotărârii pentru a beneficia de motivul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Curtea subliniază că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă, în esenţă, o soluţie legislativă necesară şi adecvată, un remediu naţional în sensul unui recurs efectiv, însă nu în actuala redactare, deoarece pot fi interpretate, prin coroborare cu art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă, în sensul că sunt excluse de la posibilitatea revizuirii hotărârile irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în care nu se evocă fondul cauzei.

Curtea Constituţională a subliniat constant în jurisprudenţa sa ca forţă obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii – deci şi deciziile – se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta.

Astfel, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.076/59/2011 şi constată că:

Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său, este neconstituţională;
prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.