Arhive pe etichete: somatie de plata

Recuperarea debitelor în Uniunea Europeană

ARTICOLE, STIRI 12 martie 2013 Comentarii: 5

Comunitatea Europeană a adus odată cu ea libertatea prestării serviciilor, a tranzitului de persoane şi a mărfurilor, flexibilitatea şi mobilitatea muncii, precum şi o piaţă unică. Pe lângă beneficiile arătate mai sus, integrarea României în UE a mai adus un beneficiu – acquisul comunitar.recuperare debit ue

Pentru că libertatea prestării serviciilor pe teritoriul UE, atât de necesară pentru funcţionarea corectă a unei veritabile ”uniuni economice”, nu poate fi întotdeauna fără riscuri, reglementările privind recuperarea intra-comunitara a creanţelor sunt importante pentru comercianţi.

Premisele unei acţiuni intra-comunitare de recuperare a creanţelor sunt simple: un debitor dintr-un stat membru nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de un creditor din alt stat membru şi acesta din urmă alege să pornească o acţiune de recuperare a creanţelor împotriva debitorului. Originea acestor operaţiuni poate fi diversă, de la comerţul electronic în continuă creştere, până la tranzacţii efectuate în timpul vacanţelor sau chiar la tranzacţii şi operaţiuni transfrontaliere între companii în valoare de zeci de milioane de Euro.

Prin Regulamentul 1896/2006 s-a instituit o procedură de recuperare rapidă a creanţelor. Scopul acestui regulament este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce costurile de procedură în cazurile transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate. De asemenea, prin instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată, se asigură libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor membre. Mai mult, prin stabilirea unor standarde minime pentru valabilitatea acestui proces nu mai este necesară nici o procedură intermediară în statul membru de executare înaintea recunoaşterii şi executării.

Prevederile Regulamentului 1896/2006 se aplică numai în cazul în care valoarea creanţei depăşeşte 2.000 Euro. În cazul pretenţiilor pecuniare cu valoare redusă (maxim 2000 Euro) se va aplica Regulamentul  861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei procedure europene cu privire la cererile cu valoare redusă.

Astfel, la nivel comunitar s-a reglementat o procedură de simplificare a executării obligaţiilor pecuniare, care este aplicabilă şi utilă în măsura în care debitorul nu contestă obligaţia. Totuşi, ce se întâmplă în cazurile în care debitorul nu acceptă să plătească? Mai mult, cum se va pune în executare o hotărâre judecătorească emisă de o instanţă naţională atunci când debitorul este rezident al altui stat membru decât  cel în care s-a emis hotărârea? Regulamentul 44/2001 ne oferă răspunsul, reglementând executarea intra- comunitară a hotărârilor judecătoreşti.

Ca şi principiu general, în sensul liberei circulaţii a hotărârilor, hotărârile pronunţate într-un stat membru trebuie să fie recunoscute şi executate în alt stat membru (procedura de exequatur). În virtutea  principiului încrederii reciproce între instituţiile statelor membre, procedura în temeiul căreia o hotărâre pronunţată într-un stat membru devine executorie în alt stat membru trebuie să fie eficientă şi rapidă. Hotărârea de încuviinţare a executării unei hotărâri trebuie să fie făcută practic automat în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate, fără că instanţa să aibă posibilitatea de a invoca din oficiu unul dintre motivele de neexecutare prevăzute în regulament.

Cu titlu de exemplu, conform regulamentului, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat  membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată.

În privinţa executării unei hotărâri, o hotărâre pronunţată într-un stat membru şi care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.

Şi legislaţia din România conţine prevederi privind litigiile care depăşesc frontierele naţionale. Noul Cod de Procedură Civilă al României (NCPC) conţine un capitol nou denumit ”Procesul Civil Internaţional”  care se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate (dacă tratatele la care România este parte sau alte legi nu prevăd altfel).

Astfel, există o preocupare de a reglementa în mod unitar regimul recunoaşterii şi executării hotărârilor străine în România în condiţiile în care comerţul internaţional cunoaşte un nou avânt şi o nouă  dimensiune în ceea ce priveşte internaţionalizarea afacerilor.

Legislaţia europeană oferă soluţii pentru executarea intra-comunitara a hotărârilor şi a creanţelor. Scopul regulamentelor menţionate mai sus este de a contracara efectele nefavorabile inerente în cazul unei executări intra-comunitare şi a reduce eventualele piedici care ar apărea în aceste cazuri.

Recurgerea la aceste instrumente este soluţia optimă pentru creditorii care au relaţii contractuale cu rezidenţii altor state membre şi asigură fluxul comercial internaţional, crescând în acelaşi timp siguranţa afacerilor intra-comunitare. Mergând mai departe, aceste instrumente de recuperare rapidă a datoriilor, ajută la dezvoltarea, pentru cei cu viziune de extindere, a afacerilor dincolo de graniţele naţionale.

Din punct de vedere juridic, regulamentele instituie o procedură unitară pentru toate statele membre privind recuperarea creanţelor şi recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti; sunt totuşi destul de flexibile pentru a nu limita posibilităţile avute la îndemână de creditori, având în vedere caracterul încă eterogen al legislaţiilor naţionale în această materie (care rămân aplicabile în cazul executărilor silite).

Neajunsul acestor instrumente este că nu sunt cunoscute de comercianţii din România. Mai mult, aplicarea lor poate fi văzută cu reticenţă de către cei îndreptăţiţi să o facă, neintrand încă în sistemul uzual de practici al comercianţilor şi chiar al juriştilor din România. În acest sens, stă dovada practică sărăcăcioasă a instanţelor judecătoreşti din România.

Conform  unor estimări, în câţiva ani piaţa de comerţ electronic ar putea ajunge la 1 miliard de Euro. În anul 2012 această piaţă a generat vânzări de ordinul sutelor de milioane de euro.

Cabinetul de Avocat „Cristian Ioan” vă oferă servicii juridice complete, practicând onorarii foarte avantajoase.

SURSĂ: avocatura.com

Medierea: când NU este obligatorie participarea la şedinţa de informare privind avantajele medierii

STIRI 10 ianuarie 2013 Un comentariu

Detaliem, în cele ce urmează, excepţia – în cazul procedurii ordonanţei de plată – faţă de regula referitoare la obligativitatea participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii, ca o condiţie pentru admiterea chemării în judecată. Reamintim, regula a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2012 dată pentru modificamediererea şi completarea Legii nr. 192/2006, precum şi pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea aceleiaşi reglementări de bază în materie.

Pentru procesele care au început după 21 decembrie 2012 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2012)  –  instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop.

Regula se aplică într-o serie de domenii şi situaţii determinate prin O.U.G. nr. 90/2012, inclusiv în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013-1.024  (procedura ordonanţei de plată) sau la cea prevăzută la art. 1.025-1.032 (procedura cu privire la cererile de valoare redusă) din Codul de procedură civilă.

În cele ce urmează, dorim să detaliem excepţia privind procedura ordonanţei de plată, ca una din situaţiile în care NU se aplică obligaţia privind informarea despre mediere.

Potrivit art.1013 şi următoarele din Codul de procedură civilă care va intra în vigoare de la 1 februarie a.c., dispoziţiile privind ordonanţa de plată se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege. Nu sunt incluse în sfera de aplicare creanţele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă.

* Comunicarea somaţiei. Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă.

* Instanţa competentă. Dacă debitorul nu plăteşte în termenul de 15 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate introduce cererea privind ordonanţa de plată la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

* Determinarea dobânzii. Dacă părţile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica rata dobânzii de referinţă stabilită de BNR. Rata de referinţă în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului se aplică pe întregul semestru. Potrivit art. 1.017 alin. (2), creanţa produce dobânzi după cum urmează:

1. în cazul contractelor încheiate între profesionişti, de la data la care obligaţia a devenit exigibilă (fiind lovită de nulitate absolută convenţia sau clauza prin care se fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor);

2. în cazul contractelor încheiate între profesionişti şi o autoritate contractantă, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului:

– dacă în contract a fost fixat un termen de plată, din ziua următoare acestui termen;

– dacă termenul de plată nu este fixat în contract:

(i) după 30 de zile de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei alte asemenea solicitări de plată;

(ii) dacă data primirii facturii sau a unei solicitări echivalente de plată este incertă, după 30 de zile de la recepţia mărfurilor sau prestarea serviciilor;

(iii) dacă solicitarea de plată a fost comunicată înainte de a primi mărfurile sau serviciile, la expirarea unui termen de 30 de zile de la primirea mărfurilor sau prestarea serviciilor;

(iv) dacă legea sau contractul stabileşte o procedură de acceptare ori de verificare, permiţând certificarea conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori solicitarea de plată la data verificării sau anterior acestei date, la expirarea unui termen de 30 de zile de la această dată (fiind lovită de nulitate absolută convenţia sau clauza prin care se fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor în oricare din aceste patru situaţii);

3. în celelalte cazuri, de la data la care debitorul a fost pus sau este de drept în întârziere, potrivit legii.

Creditorul poate să pretindă daune-interese suplimentare pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea sumelor ca urmare a neexecutării la timp a obligaţiilor de către debitor.

Este lovită de nulitate absolută convenţia sau clauza prin care se fixează un termen de la care creanţa produce dobânzi, mai mare decât cel prevăzut la art. 1.017 alin. (2), detaliat mai sus.

* Declaraţiile părţilor şi stingerea litigiului. În cazul în care creditorul declară că a primit plata sumei datorate, instanţa ia act de această împrejurare printr-o încheiere definitivă, prin care se dispune închiderea dosarului. Când creditorul şi debitorul ajung la o înţelegere asupra plăţii, instanţa ia act de aceasta, pronunţând o hotărâre de expedient care este definitivă şi constituie titlu executoriu.

* Contestarea creanţei. Dacă, din contra, debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe, iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată prin încheiere. În oricare din cele două situaţii, creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun.

* Emiterea ordonanţei. În cazul în care instanţa, ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite o ordonanţă de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată. Dacă instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite ordonanţa de plată numai pentru această parte, stabilind şi termenul de plată. În acest caz, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului datoriei.

* Termenul de plată nu va fi mai mic de 10 zile şi nici nu va depăşi 30 de zile de la data comunicării ordonanţei. Judecătorul nu va putea stabili alt termen de plată, decât dacă părţile se înţeleg în acest sens.

ATENŢIE PENTRU ASOCIAŢIILE DE PROPRIETARI! Potrivit art. 1.021 alin. (4), în cazul creanţelor reprezentând obligaţii de plată a cotelor din cheltuielile comune faţă de asociaţiile de proprietari, precum şi a cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafeţelor locative pe care le folosesc ca locuinţe, instanţa, la cererea debitorului, va putea, pe cale de excepţie, să dispună stabilirea unui termen de plată mai mare ori eşalonarea plăţii, ţinând seama de motivele temeinice invocate de debitor în ceea ce priveşte posibilităţile efective de plată.

* Durata procedurii. În cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare, ordonanţa de plată va fi emisă în termen de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii. Nu intră în calculul acestui termen perioada necesară pentru comunicarea actelor de procedură şi întârzierea cauzată de creditor, inclusiv ca urmare a modificării sau completării cererii.

* Cererea în anulare. Împotriva ordonanţei de plată, debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia. Prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de prezentul titlu pentru emiterea ordonanţei de plată, precum şi, dacă este cazul, cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată.

Cererea în anulare nu suspendă executarea. Suspendarea va putea fi însă încuviinţată, la cererea debitorului, numai cu dare de cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanţă.

Dacă instanţa învestită admite, în tot sau în parte, cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa, în tot sau, după caz, în parte, pronunţând o hotărâre definitivă.

Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă.

* Titlul executoriu. Ordonanţa de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare. Ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare.

Împotriva executării silite a ordonanţei de plată partea interesată poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât neregularităţi privind procedura de executare, precum şi cauze de stingere a obligaţiei ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei de plată.

SURSA: legestart.ro

Proceduri rapide de recuperare a creanţelor

STIRI 7 ianuarie 2013 Comentarii: 2

Procedura somației de plată se utilizează numai pentru creanțe reprezentând obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege și carecuperare debitre atestă drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații.

Ordonanța de plată deține o arie mai restrânsă de aplicare, în sensul că ea reglementează recuperarea creanțelor reprezentând sume de bani ce rezultă din contracte comerciale încheiate între comercianți și între comercianți și autorități contractante.

Atât procedura somației cât și cea a ordonanței de plată se referă la creanțe certe, lichide și exigibile, numai că în ce privește somația de plată acestea trebuie să rezulte din drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații, pe când în cazul ordonanței de plată creanțele trebuie să rezulte din contracte comerciale ce au ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii, nu însa și executarea de lucrări. Totodată sunt excluse prin prevedere expresă din sfera de aplicare a ordonanței de plată creanțele înscrise la masa credală din cadrul procedurii insolvenței și cele rezultate din contracte încheiate între comercianți și consumatori.

Pentru iniţierea acestor două proceduri nu este necesară parcurgerea în prealabil a etapei concilierii directe prevăzută de art.720 ind.1 c.pr.civ., deşi numai OUG nr.119/2007 prevede în mod expres acest aspect.

Cererile întemeiate pe cele două proceduri se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Competenţa instanţei se verifică din oficiu.
În plus, OUG nr.119/2007 prevede că cererea privind creanţa de plată a preţului rezultând dintr-un contract de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice sau de servicii se depune la instanţă de contencios administrativ competentă, care va aplica pentru soluţionarea cauzei prevederile acestei ordonanţe.
Textul de lege care cuprinde această prevedere expresă se coroborează cu dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 astfel determinându-se competenţa Tribunalului pentru cazul când contractul este încheiat cu o autoritate contractantă locală sau judeţeană, sau a Curţii de apel pentru cazul când contractul este încheiat cu o autoritate contractantă centrală.

Pentru soluţionarea cererilor, în cadrul ambelor proceduri, judecătorul dispune citarea părţilor potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgenţe, pentru explicaţii şi lămuriri.
În citaţie, în cadrul procedurii OUG nr.119/2007, se va preciza că cel mai târziu în ziua fixată pentru înfăţişare, debitorul este obligat să depună întâmpinare sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică (instanţa putând astfel considera că o recunoaștere a pretenţiilor creditorului în cazul nedepunerii întâmpinării), pe când în cadrul procedurii OG nr.5/2001 în citaţie se va preciza numai că debitorul poate să depună întâmpinare, nu se pune în vedere însă vreo sancţiune pentru cazul nedepunerii întâmpinării.
În ce priveşte probele, în cazul somaţiei de plată acestea trebuie să constea în înscrisuri însuşite de părţi (de regulă, facturile acceptate la plată reprezentând dovada de bază utilizată), pe când în cazul ordonanţei de plată acestea sunt mai flexibile, adică pe lângă facturi şi contracte se pot depune şi alte documente care atestă creanţa ( exemplu, corespondenţa cu debitorul, declaraţii ale părţilor, etc.).
În situaţia în care creditorul declară că a primit plata sumei datorate instanţa ia act de această împrejurare printr-o încheiere irevocabilă, în cadrul ambelor proceduri, însă în cazul în care părţile ajung la o înţelegere asupra plăţii, în cadrul procedurii somaţiei de plată, instanţa pronunţă o încheiere irevocabilă, care constituie titlu executoriu, pe când în cadrul procedurii ordonanţei de plată, instanţa pronunţă o hotărâre de expedient, care constituie titlu executoriu.
În situaţia în care debitorul îşi recunoaşte parţial datoria, în cadrul ambelor proceduri, instanţa emite o hotărâre de admitere în parte, acest aspect reieşind în mod implicit din art.9 OG nr.5/2001 şi, respectiv, explicit din art.10 alin.2 OUG nr.119/2007.
Cererea creditorului care nu este întemeiată va fi respinsă de către instanţă printr-o ordonanţă irevocabilă în cadrul procedurii somaţiei de plată, şi, respectiv, printr-o încheiere irevocabilă în cadrul procedurii ordonanţei de plată, caz în care creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun. Când instanţa consideră că cererea creditorului este întemeiată, în cadrul procedurii somaţiei de plată, va emite o ordonanţă care va conţine somaţia de plată către creditor precum şi termenul de plată, iar în cadrul procedurii OUG nr.119/2007 instanţa va emite o ordonanţă de plată care va conţine suma şi termenul de plată, hotărâri împotriva cărora debitorul va putea formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la comunicare (iar pentru ordonanţa pronunţată în temeiul OG nr.5/2001 şi de la înmânare).

În cazul somaţiei de plată ordonanţa pronunţată de instanţă NU constituie titlu executoriu, ea trebuind să fie investită cu formulă executorie (excepţie făcând încheierea irevocabilă prin care s-a luat act de primirea datoriei sau de înţelegerea părţilor), în schimb

în cazul ordonanţei de plată hotărârea pronunţată constituie titlu executoriu.
Ordonanţa pronunţată pe calea somaţiei de plată se comunică prin scrisoare cu confirmare de primire, ceea ce duce în practică la situaţii în care aceasta nu se poate înveşti decât cu greutate în cazul în care debitorul refuză să semneze de primire.
Ordonanţa de plată pronunţată pe calea procedurii prevăzute de OUG nr.119/2007 se comunică potrivit prevederilor codului de procedură civilă.
Cererea în anulare introdusă de către debitor se soluţionează de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Dacă se admite, instanţa va pronunţa o hotărâre irevocabilă prin care va anula hotărârea atacată.
În cadrul procedurii OUG nr.119/2007 cererea în anulare nu suspendă executarea, excepţie făcând situaţia în care suspendarea va fi încuviinţată totuşi de către instanţă însă numai cu dare de cauţiune al cărui cuantum va fi stabilit de aceasta.

Un aspect important de reţinut este şi acela că împotriva executării silite debitorul poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun, însă în cadrul contestaţiei împotriva ordonanţei de plată pronunţată în baza OUG nr.119/2007 nu se pot invoca decât aspecte legate de procedura de executare, pe când în cadrul contestaţiei împotriva ordonanţei pronunţată în baza OG nr.5/2001 debitorul poate invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu, cu excepţia cazului în care debitorul a formulat cerere în anulare.
Ambele proceduri urgente prevăd că cererea creditorului se timbrează cu o taxă fixă de 39 lei.

SURSĂ: Baroul Bucureşti

Dreptul Uniunii reglementează exhaustiv condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească o cerere de somație europeană de plată

STIRI 14 decembrie 2012 Comentarii: 2

Creditorul trebuie să poată solicita totalitatea dobânzilor scadente până la data plății creanței principale

În scopul de a simplifica, de a accelera și de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate, Regulamentul nr. 1896/2006 instituie o procedură europeană de somație de plată. Acesta stabilește în special elementele pe banicare trebuie să le cuprindă o cerere de somație europeană de plată, între care se numără valoarea creanței. Formularul prin care se solicită emiterea unei somații europene de plată este anexat la regulament (anexa V).

Codul de procedură civilă polonez prevede că, în cauzele privind drepturi patrimoniale, în vederea efectuării calculului cheltuielilor de judecată, cererea trebuie să indice valoarea obiectului litigiului, cu excepția cazului în care acest obiect corespunde sumei indicate. În lipsa acestei indicații, instanța solicită reclamantului să rectifice, să completeze sau să achite cheltuielile aferente actului de procedură în termen de o săptămână.

În 2011, doamna Szyrocka, cu domiciliul în Polonia, a introdus la o instanță poloneză o cerere de somație europeană de plată împotriva SiGer Technologie GmbH, cu sediul în Germania. Această cerere nu îndeplinea însă anumite condiții de formă prevăzute de dreptul polonez, în special cea privind indicarea valorii obiectului litigiului în monedă poloneză, valoarea creanței principale fiind indicată în euro. În plus, doamna Szyrocka a solicitat plata dobânzilor începând de la o
anumită dată și până la data plății creanței principale.

Sąd Okręgowy we Wrocławiu (Tribunalul Regional din Wroclaw, Polonia) solicită Curții de Justiție interpretarea acestui regulament.

Curtea a amintit că regulamentul, deși nu înlocuiește și nici nu armonizează mecanismele de recuperare a creanțelor necontestate existente în temeiul legislației naționale, urmărește să instituie un instrument uniform de recuperare a acestor creanțe. Acest obiectiv ar fi periclitat dacă statele membre ar putea prevedea în legislațiile lor naționale cerințe suplimentare care trebuie îndeplinite de cererea de somație europeană de plată. Astfel, aceste cerințe ar conduce nu numai la impunerea unor condiții neunitare ale acestei cereri în state membre diferite, ci ar conduce și la creșterea complexității, a duratei și a costurilor procedurii de somație europeană de plată. Curtea deduce de aici că regulamentul reglementează exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată.

Curtea a examinat în continuare dacă, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, instanța națională poate solicita ca reclamantul să își completeze cererea de somație europeană de plată cu indicarea valorii obiectului litigiului în monedă poloneză în scopul de a permite calcularea cheltuielilor de judecată. Curtea observă că, în lipsa armonizării mecanismelor naționale de recuperare a creanțelor necontestate, modalitățile procedurale de determinare a valorii cheltuielilor de judecată este de competența statelor membre. Instanța națională păstrează așadar libertatea de a determina valoarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

În plus, în ceea ce privește aspectul dacă reclamantul poate solicita dobânzile scadente până la data plății creanței principale, Curtea a decis că regulamentul privind somația de plată nu se opune acestei posibilități. Curtea subliniază în această privință că o interpretare diferită nu ar corespunde obiectivului său, dat fiind că aceasta ar putea conduce la creșterea duratei și a complexității procedurii europene de somație de plată și la sporirea costurilor acesteia și ar putea descuraja
reclamantul de la inițierea unei astfel de proceduri și l-ar putea încuraja să prefere procedurile naționale, care îi permit obținerea tuturor dobânzilor. Curtea arată de asemenea că orice aspect privind dreptul material, inclusiv cel privind tipul dobânzilor care pot fi solicitate în cadrul acestei proceduri rămâne în principiu reglementat de dreptul aplicabil raportului juridic în temeiul căruia a luat naștere creanța respectivă.

În cele din urmă, Curtea a examinat modul în care instanța națională trebuie să completeze formularul de somație europeană de plată care nu prevede expres posibilitatea de a indica obligația debitorului de a plăti creditorului dobânzile scadente până la data plății creanței principale.

Curtea consideră în această privință că, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, conținutul acestui formular trebuie adaptat la împrejurările speciale ale cauzei, astfel încât instanța să poată lua o astfel de decizie. Astfel, atunci când pârâtul este somat să plătească dobânzi scadente până la data plății creanței principale, instanța națională poate defini modalitățile concrete de a completa formularul menționat, în măsura în care formularul astfel completat permite
debitorului, pe de o parte, să înțeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească dobânzile scadente până la data plății capitalului și, pe de altă parte, să identifice clar rata dobânzii, precum și data începând de la care se solicită aceste dobânzi.

SURSA: juridice.ro

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe