După 17 ani de pușcărie, din 25 de condamnare executați pe nedrept pentru crimă, Mihai Moldoveanu va sta din nou in fața judecătorilor Înaltei Curți, la rejudecarea recursului

eroare judiciara“Recunoașterea legală a nevinovăției mele va fi o lecție care sper sa nu se mai repete în cazul altor oameni nevinovați”. Ironia sorții, Moldoveanu îl are ca profesor, la Drept, chiar pe președintele completului care l-a condamnat – judecătorul suprem Ioan Griga.

Mihai Moldoveanu. Data nasterii: 7 noiembrie 1967. Condamnat la 25 ani închisoare. Penitenciarul Jilava. Acuzația: omor deosebit de grav. Decizia de condamnare definitivă: 7 noiembrie 2000. Azi liber, după 17 ani de luptă cu sistemul, timp în care a strigat tot timpul că este nevinovat. Ziua eliberării: 6 noiembrie 2012. Coincidența acestor date sa fie karma sau altceva? Condamnarea: eroarea gravă a unor anchetatori care s-au încăpățânat să trimită un om nevinovat după gratii. Mihai Moldoveanu a fost ofițer genist, avea o viață liniștită și o familie frumoasă, era tatăl unei fetițe pe care o ține minte ca atunci, o păpușică șatenă, cu ochii căprui, care învățase să-l strige oridecâte ori venea acasă. Azi, din acel om fericit stă în fața noastră o persoana slăbită, ce pare împăcată cu soarta, dar efervescența căutării dreptății e decopertată de ochii vii prin care încearcă să explice durerea anilor pierduți în spatele gratiilor, a vieții care s-a scurs printre zăbrelele ce încorsetează sufletul oricărui nevinovat ajuns să ispășească o pedeapsa nemeritată. Tot ce-și dorește este să demonstreze întregii lumi că nu a ucis. Și are puterea să o ia de la capăt, să refacă drumul de acolo de unde l-a lăsat, crede încă în oameni și în iubire, iar acestea nu pot fi decât atu-uri pentru a dovedi și Justiției că e nevinovat. Azi, Mihai Moldoveanu e student la Drept, iar unul dintre profesorii lui, Ioan Griga, ironia sorții, este fostul președinte al completului care l-a condamnat definitiv la 25 de ani de pușcărie. În acest timp, adevăratul asasin a avut libertatea de a ucide în continuare. Oare de cate ori?

Sunteți, în sfârșit, liber, după ce ați stat în pușcărie ca urmare a unei condamnări strâmbe, una dintre cele mai urâte erori judiciare cu care România se împovărează la bilanțul Justiției postdecembriste. Cum a fost prima gură de aer în libertate ?

Primul meu gând a fost să-mi sun avocata, pe doamna Alina Cojocaru, cea care s-a zbătut timp de șapte ani și jumătate ca să demonstreze că sunt nevinovat. După care, gândul meu a fost să-mi văd familia, dar încă nu am ajuns, pentru că rudele mele se află la Focșani și eu am interdicție încă, și nu pot părăsi o anumita zona. Mă aflu, actualmente, la dispoziția poliției și mâine, 20 noiembrie 2012, va trebui să mă prezint la Secția 10, unde a sosit dosarul meu, trimis de la Sfântu Gheorghe și să aflu ce condiționalități trebuie sa respect. Eu am fost arestat pe 11 ianuarie 1996 de către polițiștii de la IPJ Bihor. De atunci, o singură dată am mai fost în libertate ca urmare a deciziei Curții de Apel Oradea, care mă achitase. Asta se întampla pe 7 mai 1999.

Și când ați fost reîncarcerat?

Pe 26 ianuarie 2001, ca urmare a deciziei de condamnare dată de Curtea Suprema de Justiție, când am fost dus la Spitalul Penitenciar Jilava și după aceea am fost trimis pe Penitenciarul Rahova.

Cum este, domnule Moldoveanu , să stai în pușcărie nevinovat? E un coșmar și-o zi darămite atâția ani…

Da, asa e, un coșmar pe care-l trăiești zilnic, în fiecare secundă petrecută în spatele gratiilor. Penitenciarul nu este nici mânăstire, nici stațiune de vacanta, acolo te afli în mijlocul unei ”faune” extrem de diversificate și trebuie să supraviețuiești.

Și ce v-a ținut tare în toată perioada aceasta ?

Faptul că trebuia să-mi dovedesc nevinovăția, lucru pe care vreau să-l fac acum, pentru mine în primul rând și pentru familia mea, dar și pentru toți cei care m-au ajutat în această perioadă și au fost alături de mine. Pe de alta parte, recunoașterea legală a nevinovăției mele va fi o lecție care sper să nu se mai repete în cazul altor oameni nevinovați ce se trezesc că ispășesc, din cauza unor circumstanțe de neînțeles create la nivelul sistemului judiciar, pedepse ce le aparțin altora, necondamnați încă.

Îl urâti pe procurorul Florin Demian? Cel care v-a trimis în judecată pentru acel omor deosebit de grav care a avut loc în Oradea pe 31 octombrie 1995? Îi reproșați și altceva decât incompetență?

Nu urăsc pe nimeni. Nici pe procurorul Demian, nici pe altcineva, pentru că nici măcar ură nu merită! Ceea ce însă le reproșez tuturor celor care mi-au distrus viata este faptul că au dat dovadă de o crasa lipsă de profesionalism și, mai grav decât atâta, au dovedit o lipsă de conștiință de neimaginat.

La vremea la care erați interogat pentru acea crimă ați fost bătut? Ați fost presat cu diverse lucruri? Amenințat?

Vreo luna și jumătate, nu exagerez, nu a fost o bătaie, ci mai degrabă o tortură, și fizică și psihică. Eram scos la ancheta de mai multe ori pe zi, interogat de niște așa ziși domni polițiști, care n-au știut decât să apeleze la pumni și la violențe de toate tipurile. Am fost bătut cu bastonul la palme, la tălpi, imobilizat fiind de 4-5 inși, toți niște gealați, am rezistat. Am să vă rog să vă imaginați că sunteți luați de pe stradă, arestați și apoi torturați fizic ca să spuneți ce aveți pe suflet. E ca și cum v-ați trezi că la spovedanie vă ia preotul la pumni ca să-i spuneți ce păcate vrea el să audă din gura dumneavoastră și nu ce păcate aveți de fapt. E inimaginabil. Cam așa a fost și cu mine. Asta a durat cam o luna și jumătate. Timp în care eu am stat în arest. Am aflat ce se întâmplase, adică de acea crimă, din cameră, de la un alt arestat.

Până la urmă, ați recunoscut vreodată la anchetă că sunteți vinovat?

Eu am zis întotdeauna că nu am recunoscut și nu am ce să recunosc, pur și simplu, vreo două săptămâni am încercat să merg pe varianta lor ca să înteleg dacă cei doi amici sunt implicați în asta și eu nu știam nimic. După aceea, am tot încercat să le explic anchetatorilor că este cât se poate de clar că nu pot fi acuzat de o faptă pe care n-am săvârșit-o. Acest lucru nu a interesat pe nimeni. Mi-a fost teamă la un moment dat să nu-mi fabrice probe, cum auzisem că se întâmplase în timpul lui Ceaușescu cu alte crime în care nu existau autorii. Dumnezeu a ținut cu mine și nu s-a întâmplat așa ceva.

Cu toate acestea acestea, să zicem că procurorul a fost un incompetent, dar cum catalogați modul în care ați fost judecat? Nu de altceva, dar instanța e cea care cenzurează toate greșelile sau erorile procurorilor.

În cazul meu, instanța Tribunalului Bihor a fost cea care a continuat să greșească și ea dar să și acopere greșelile procurorilor. Dovada este interdicția pe care mi-a dat-o judecătorul Adrian Popa de la Tribunalul Bihor, de a lua legătura cu presa și cu poliția. Mai târziu, acest domn judecător a avut propriile sale probleme cu sistemul și se pare că undeva acolo, există o balanță în care sunt puse greșelile personale și tocmai aceste greșeli se întorc împotriva ta!

Iată însă că tot un judecător a fost cel de la care v-a sosit „luminița de la capătul tunelului”, adică ieșirea spre libertate. Cum s-a putut?

De fapt, au fost doi. Doi judecători, Gheorghe Groza și Florica Roman, de la Curtea de Apel Oradea, care au dat dovada la vremea respectivă de un curaj fantastic. Deși existau presiuni foarte mari asupra lor, deși eram arătat cu degetul ca un odios asasin, ei au fost cei care și-au pus primele întrebări și au extins cercetarea judecătorească. În urma unui proces ca la carte, cei doi magistrați au ajuns la concluzia că sunt nevinovat și că toate probele administrate nu duc către mine, ci către altcineva. Spre exemplu, amprentele găsite pe mașina victimei, care aparțineau asasinului adevărat, cu sângele mortului.

Și cum vă explicați că această probă nu a fost comparată cu amprentele dumneavoastră în timpul anchetei? Sau a fost?

Ba da, au fost comparate, aici este marea bubă pe care eu nu am înțeles-o. În timpul anchetei, s-a făcut această comparație a amprentelor mele cu cele găsite pe capota mașinii respective, numai că nu s-a consemnat că ele nu coincid. Asta mi-a dovedit că ei, anchetatorii, deși știau că nu eu sunt asasinul, au preferat să mă trimită pe mine în judecată.

De ce pe dumneavoastră și nu pe orice alt trecător?

Pentru că pur și simplu m-am aflat la locul nepotrivit, adică în orașul Oradea, și la momentul nepotrivit. Neșansa mea a fost ca cei doi amici ai mei să încerce să tâlhărească un taximetrist, chiar în seara aceea, pe 31 octombrie 1995, și ceva mai încolo a fost găsit și taximetristul mort. După ce am fost arestați toți trei, crezându-se că tot ei sunt cei care au acționat și l-au omorât pe taximetristul respectiv, eu m-am trezit din poziția de martor indirect la tentativa lor de tâlhărie, în autor principal la omor, instigator la infracțiunea lor de tâlhărie.

Evident, luptați acum pentru a fi judecat corect recursul. Sperați în dreptate până la capăt?

Speranța n-am să mi-o pierd niciodată. Cu toate acestea, nu uit o clipa că trăiesc în România și că oricând poți fi victima unei nedreptăți. Am, însă, o datorie față de copilul meu.

Aveți un copil? Câți ani are?

Are 19 ani. Nu am văzut-o de 16 ani, 10 luni și 8 zile. Aceasta a fost cea mai cruntă pedeapsă a mea, tortură a mea. Nici nu mă mai cunoaște. Am să o caut, știu că este undeva în Germania, dar indiferent unde s-ar afla, fata mea trebuie să știe că tatăl ei nu a fost un criminal și că lucrul acesta se va dovedi în cele din urmă. Evident, acest prejudiciu incomensurabil, pierderea familiei mele, nici un judecător din lumea asta nu mi-l mai poate acoperi. Cât despre cei 17 ani care macină sufletul mai mult decât cancerul trupul, nici pe ei nu mi-i mai dă nimeni înapoi. Ceea ce mă face să am speranța că sistemul judiciar românesc nu este și el pierdut precum anii mei din viață, este faptul că mai există și judecători ca domnul Gheorghe Groza și doamna Florica Roman. Apoi, a mai fost o judecătoare la Înalta Curte de Casație, doamna Mădălina Cristina Buta, care a făcut opinie separată la rejudecarea recursului și a cerut expertize peste expertize. De aceea vă spun că am o bucată de optimism dur care mă obligă să merg până la capăt. Pentru că există și astfel de oameni care atunci când au jurat sa judece drept, nu calcă strâmb. Din asta e formată speranța mea.

SURSA:luju.ro

Reclame

Tag-uri:, , , , , , ,

Un gând despre „După 17 ani de pușcărie, din 25 de condamnare executați pe nedrept pentru crimă, Mihai Moldoveanu va sta din nou in fața judecătorilor Înaltei Curți, la rejudecarea recursului

  1. […] Documentul include o serie de măsuri pentru punerea în aplicare a Legii 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesuale penale. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: