Arhive pe etichete: mediere

Cât costă ședința de informare despre mediere?

STIRI 18 martie 2013 Un comentariu

Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din legea medierii, mediatorul are dreptul la plata unui onorariu stabilit prin negociere cu părţile, precum şi la restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere.mediere 1

Conform alineatului (3) al aceluiaşi articol, pentru şedinţa de informare, mediatorul nu poate pretinde onorariu.
Din coroborarea celor două texte, rezultă că şedinţa de informare nu este pe deplin gratuită, întrucât, deşi nu se plăteşte un onorariu, partea este obligată să ramburseze cheltuielile ocazionate de notificarea celeilalte părţi în temeiul art. 43 din lege .
Soluţia este rezonabilă, întrucât nu se poate pretinde mediatorului să avanseze aceste cheltuieli fără a le putea recupera.
Poate că o soluţie mai bună ar fi fost aceea potrivit căreia aceste costuri să fie acoperite dintr-un fond special, din bugetul Ministerului Justiţiei.

Cabinetul de Avocat „Cristian Ioan” vă oferă servicii juridice complete, practicând onorarii foarte avantajoase.

SURSĂ: euroavocatura.ro

Informarea cu privire la mediere în cauzele de divorț

STIRI 19 ianuarie 2013 Un comentariu

În cauzele de divorţ, soţul invitat la mediere nu va mai putea refuza invitaţia deoarece riscă să-i fie respinsă cererea de divorţ, fie că este depusă ca acţiune principală, fie reconvenţională.
mediere divort
Efectele informării în cauzele de divorţ

Potrivit recentelor modificări legislative, soţii sunt obligaţi să participe, în prealabil, la o şedinţă de informare cu privire la mediere. Dacă unul din soţi nu participă la informare sau refuză invitaţia din partea celuilalt soţ, va fi sancţionat prin respingerea cererii sale ca inadmisibilă.

Potrivit OUG 90/2012, în procesele de divorţ ce au fost declanşate după 21 decembrie 2012 părţile vor fi obligate să facă dovada participării la şedinţa de informare cu privire la mediere, dacă au termen începând cu 1 februarie 2013 (ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera Parlamentului competenţa să fie sesizată,  dovada participării la şedinţa de informare trebuie depusă în toate dosarele declanşate după data de 21 decembrie 2012 – data publicării în Monitorul Oficial:  M.Of. nr. 878/21 dec. 2012).

De regulă, dovada participării la informare se face prin depunerea ei la dosar, odată cu acţiunea sau până la primul termen stabilit de instanţă. În caz contrar, instanţa va aplica sancţiunile impuse de lege: inadmisibilitatea acţiunii pentru reclamant şi amendă pentru pârât. Dacă informarea nu se realizează până la acest prim termen, instanţa va stabili un nou termen în care părţile să poată participa la şedinţa de informare.

În cauzele de divorţ, cunoscut fiind faptul că şi pârâtul poate depune o cerere reconvenţională, va avea aceeaşi obligaţie de informare cu privire la mediere pentru a nu risca respingerea cererii ca inadmisibilă. Dacă soţul pârât va face dovada informării, cererea lui (reconvenţională) nu va fi respinsă şi, ca atare, chiar dacă acţiunea soţului reclamant va fi respinsă ca inadmisibilă, procesul va putea continua însă fără să se ţină cont de acţiunea soţului care a declanşat divorţul. În ipoteza în care nici pârâtul nu va putea face dovada informării până la termenul stabilit de instanţă, atunci şi cererea acestuia va fi respinsă ca inadmisibilă, iar divorţul nu va putea fi soluţionat.

Prin urmare, în cazurile de divorţ, ambii soţi trebuie să participe, în mod obligatoriu, la şedinţa de informare, cu excepţia situaţiilor în care soţul pârât se apără numai prin întâmpinare (cazuri mult mai rar întâlnite în practică).

În ceea ce priveşte dovada informării, dată fiind procedura specială de divorţ, documentul ce va fi eliberat de mediator în urma participării soţilor la şedinţa de informare este certificatul de informare, dacă ambii soţi vor fi informaţi. Important de subliniat este faptul că soţii nu sunt obligaţi să participe împreună la şedinţa de informare însă este de preferat să aleagă acelaşi mediator, pentru a economisi timp şi pentru a nu întâmpina dificultăţi la eliberarea certificatului de informare. De regulă, potrivit practicii, unul din soţi ia iniţiativa declanşării acţiunii de divorţ. Aşa cum a fost prezentat mai sus, acesta va trebui ca, odată cu cererea de divorţ, să depună şi dovada participării la şedinţa de informare. Pentru a nu da prilej instanţei de amânare a dosarului, stabilind un termen suplimentar pentru şedinţa de informare, soţul reclamant va putea solicita mediatorului să transmită Invitaţia celuilalt soţ. Dacă soţul invitat refuză ori nu răspunde invitaţiei sau nu se prezintă la data stabilită de comun acord cu mediatorul, se va elibera un proces-verbal prin care mediatorul va informa instanţa cu privire la demersurile făcute de soţul reclamant. Într-o astfel de ipoteză, instanţa va respinge cererea reconvenţională introdusă de soţul pârât ca inadmisibilă, fără a mai stabili alt termen şi a da posibilitatea acestuia de a se informa.

În procesele de divorţ, pe lângă desfacerea căsătoriei, sunt supuse soluţionării instanţei şi cererile accesorii precum:
b) partajul de bunuri comune;
c) exerciţiul drepturilor părinteşti;
d) stabilirea domiciliului copiilor;
e) contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor;
f) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.

Poptrivit legii, dacă soluţionarea acestora se va face pe cale separată, va fi necesară participarea la o şedinţă de informare distinctă, pentru fiecare dosar în parte. Cu alte cuvinte, în fiecare din aceste dosare, dacă au fost introduse pe cale separată, părţile sunt obligate să participe la o şedinţă de informare ce are drept obiect litigiul declanşat, dovada participării la informare fiind distinctă de cea pentru desfacerea căsătoriei.

Diferită va fi situaţia în care părţile participă la şedinţa de informare înainte de a fi disjunsă cauza.
Spre exemplu, ulterior divorţului, dacă se va introduce o acţiune separată de partaj cu privire la bunurile comune, reclamantul, odată cu depunerea acţiunii, va trebui să depună şi documentul ce face dovada participării la şedinţa de informare. Dacă cererea de partaj a fost depusă odată cu cererea de divorţ şi dosarul a fost disjuns ulterior iar în dosarul de divorţ a fost depusă dovada informării, în acest caz nu se mai impune că părţile saparticipe la o nouă şedinţă de informare.

Rămâne de văzut ce se va întâmpla cu ordonanţele preşedinţiale care se introduc odată cu cererea de divorţ, în multe situaţii în care soţii nu sunt în relaţii de colaborare, ce au ca obiect neînţelegerile dintre părinţi referitoare la domiciliul minorilor sau exercitarea drepturilor părinteşti. Este posibil ca în termenele scurte date de instanţă, să li se ceară părinţilor să se adreseze unui mediator pentru informare, legea nefăcând nicio diferenţiere între procesele de fond şi cele urgente. Totuşi, fiind proceduri urgente şi speciale, instanţa nu va putea stabili un alt termen numai pentru parcurgerea şedinţei de informare. De asemenea, în dosarele de ordonanţă preşedinţială sancţiunea inadmisibilităţii nu va putea fi aplicată pentru neparticiparea la şedinţa de informare. În acest caz instanţa va putea sancţiona părţile cu amendă. Importante de analizat sunt cauzele de divorţ prin acordul soţilor. În aceste cauze, soţii fiind de acord cu desfacerea căsătoriei (probabil cu privire şi la cererile accesorii), am putea presupune că părţile nu mai au nevoie de procedura de mediere, ele fiind deja înţelese.

Este posibil ca aceasta să fie situaţia în multe cazuri însă participarea la o şedinţă de informare cu privire la mediere se justifică prin faptul că soţii vor analiza beneficiile medierii în cazul lor concret, beneficii importante şi greu de neglijat.

Dispoziţiile legii stabilesc obligativitatea participării la şedinţa de informare în cauzele de divorţ, fără nicio excepţie. Cu alte cuvinte, cererea de divorţ a soţilor va trebui însoţită de dovada participării la şedinţa de informare, pentru a nu risca respingerea cererii ca inadmisibilă.

În practca, acestea vor fi probabil puţinele situaţii în care părţile se prezintă împreună la şedinţa de informare cu privire la mediere.

SURSĂ: juridice.ro

Medierea: când NU este obligatorie participarea la şedinţa de informare privind avantajele medierii

STIRI 10 ianuarie 2013 Un comentariu

Detaliem, în cele ce urmează, excepţia – în cazul procedurii ordonanţei de plată – faţă de regula referitoare la obligativitatea participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii, ca o condiţie pentru admiterea chemării în judecată. Reamintim, regula a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2012 dată pentru modificamediererea şi completarea Legii nr. 192/2006, precum şi pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea aceleiaşi reglementări de bază în materie.

Pentru procesele care au început după 21 decembrie 2012 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 90/2012)  –  instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop.

Regula se aplică într-o serie de domenii şi situaţii determinate prin O.U.G. nr. 90/2012, inclusiv în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013-1.024  (procedura ordonanţei de plată) sau la cea prevăzută la art. 1.025-1.032 (procedura cu privire la cererile de valoare redusă) din Codul de procedură civilă.

În cele ce urmează, dorim să detaliem excepţia privind procedura ordonanţei de plată, ca una din situaţiile în care NU se aplică obligaţia privind informarea despre mediere.

Potrivit art.1013 şi următoarele din Codul de procedură civilă care va intra în vigoare de la 1 februarie a.c., dispoziţiile privind ordonanţa de plată se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege. Nu sunt incluse în sfera de aplicare creanţele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă.

* Comunicarea somaţiei. Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă.

* Instanţa competentă. Dacă debitorul nu plăteşte în termenul de 15 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate introduce cererea privind ordonanţa de plată la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

* Determinarea dobânzii. Dacă părţile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica rata dobânzii de referinţă stabilită de BNR. Rata de referinţă în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului se aplică pe întregul semestru. Potrivit art. 1.017 alin. (2), creanţa produce dobânzi după cum urmează:

1. în cazul contractelor încheiate între profesionişti, de la data la care obligaţia a devenit exigibilă (fiind lovită de nulitate absolută convenţia sau clauza prin care se fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor);

2. în cazul contractelor încheiate între profesionişti şi o autoritate contractantă, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului:

– dacă în contract a fost fixat un termen de plată, din ziua următoare acestui termen;

– dacă termenul de plată nu este fixat în contract:

(i) după 30 de zile de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei alte asemenea solicitări de plată;

(ii) dacă data primirii facturii sau a unei solicitări echivalente de plată este incertă, după 30 de zile de la recepţia mărfurilor sau prestarea serviciilor;

(iii) dacă solicitarea de plată a fost comunicată înainte de a primi mărfurile sau serviciile, la expirarea unui termen de 30 de zile de la primirea mărfurilor sau prestarea serviciilor;

(iv) dacă legea sau contractul stabileşte o procedură de acceptare ori de verificare, permiţând certificarea conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori solicitarea de plată la data verificării sau anterior acestei date, la expirarea unui termen de 30 de zile de la această dată (fiind lovită de nulitate absolută convenţia sau clauza prin care se fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor în oricare din aceste patru situaţii);

3. în celelalte cazuri, de la data la care debitorul a fost pus sau este de drept în întârziere, potrivit legii.

Creditorul poate să pretindă daune-interese suplimentare pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea sumelor ca urmare a neexecutării la timp a obligaţiilor de către debitor.

Este lovită de nulitate absolută convenţia sau clauza prin care se fixează un termen de la care creanţa produce dobânzi, mai mare decât cel prevăzut la art. 1.017 alin. (2), detaliat mai sus.

* Declaraţiile părţilor şi stingerea litigiului. În cazul în care creditorul declară că a primit plata sumei datorate, instanţa ia act de această împrejurare printr-o încheiere definitivă, prin care se dispune închiderea dosarului. Când creditorul şi debitorul ajung la o înţelegere asupra plăţii, instanţa ia act de aceasta, pronunţând o hotărâre de expedient care este definitivă şi constituie titlu executoriu.

* Contestarea creanţei. Dacă, din contra, debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe, iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată prin încheiere. În oricare din cele două situaţii, creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun.

* Emiterea ordonanţei. În cazul în care instanţa, ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite o ordonanţă de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată. Dacă instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite ordonanţa de plată numai pentru această parte, stabilind şi termenul de plată. În acest caz, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului datoriei.

* Termenul de plată nu va fi mai mic de 10 zile şi nici nu va depăşi 30 de zile de la data comunicării ordonanţei. Judecătorul nu va putea stabili alt termen de plată, decât dacă părţile se înţeleg în acest sens.

ATENŢIE PENTRU ASOCIAŢIILE DE PROPRIETARI! Potrivit art. 1.021 alin. (4), în cazul creanţelor reprezentând obligaţii de plată a cotelor din cheltuielile comune faţă de asociaţiile de proprietari, precum şi a cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafeţelor locative pe care le folosesc ca locuinţe, instanţa, la cererea debitorului, va putea, pe cale de excepţie, să dispună stabilirea unui termen de plată mai mare ori eşalonarea plăţii, ţinând seama de motivele temeinice invocate de debitor în ceea ce priveşte posibilităţile efective de plată.

* Durata procedurii. În cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare, ordonanţa de plată va fi emisă în termen de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii. Nu intră în calculul acestui termen perioada necesară pentru comunicarea actelor de procedură şi întârzierea cauzată de creditor, inclusiv ca urmare a modificării sau completării cererii.

* Cererea în anulare. Împotriva ordonanţei de plată, debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia. Prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de prezentul titlu pentru emiterea ordonanţei de plată, precum şi, dacă este cazul, cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată.

Cererea în anulare nu suspendă executarea. Suspendarea va putea fi însă încuviinţată, la cererea debitorului, numai cu dare de cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanţă.

Dacă instanţa învestită admite, în tot sau în parte, cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa, în tot sau, după caz, în parte, pronunţând o hotărâre definitivă.

Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă.

* Titlul executoriu. Ordonanţa de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare. Ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare.

Împotriva executării silite a ordonanţei de plată partea interesată poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât neregularităţi privind procedura de executare, precum şi cauze de stingere a obligaţiei ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei de plată.

SURSA: legestart.ro