Arhive pe etichete: lege
Noţiunea de “preţ serios”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că prin noţiunea de preţ serios prevăzută de art. 1303 C. Civ. (art. 1660 alin. 2 NCC) se înţelege preţul care constituie o cauză suficientă a obligaţiei luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării.
Astfel, preţul serios presupune existenţa unei proporţii între cuantumul preţului stabilit de părţi şi valoarea reală a lucrului vândut, şi chiar dacă nu necesită o echivalenţă între preţ şi valoarea lucrului, este exclusă existenţa unei disproporţii care nu este susceptibilă de justificare firească. Prin urmare, Înalta Curte a concluzionat că dacă preţul stabilit este inferior valorii propriu-zise a obiectului vândut nu înseamnă că preţul este neserios, la stabilirea preţului putând fi avute în vedere şi alte criterii, această chestiune fiind o problemă de fapt lăsată la aprecierea instanţelor de fond. În speţă, Înalta Curte a apreciat că vilitatea preţului (un preţ mai mic care nu reprezintă echivalentul valoric al lucrului vândut) nu afectează validitatea convenţiei, un astfel de preţ neputând fi considerat neserios în situaţia în care există raporturi apropiate între părţi, iar vânzătorul a beneficiat de un drept de uzufruct pe o perioadă de câțiva ani asupra imobilului vândut. (Decizia nr. 3493 din data de 18 mai 2012 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare imobil).
Potrivit art. 1665 alin. (2) din noul Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare.
SURSA: juridice.ro
Situaţia căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi adopţiilor în lume
Căsătoria între persoane de acelaşi sex este în vigoare în zece state, dintre care majoritatea autorizează şi adopţia pentru cuplurile homosexuale.
OLANDA: după ce a creat în 1998 un parteneriat pentru homosexuali, Olanda a f
ost primul stat care a permis căsătoria civilă, în aprilie 2001, pentru cuplurile de acelaşi sex. Obligaţiile şi drepturile soţilor sunt identice cu cele ale heterosexualilor, inclusiv cele privind adoptarea de copii.
BELGIA: căsătoriile între homosexuali sunt autorizate începând din iunie 2003. Cuplurile homosexuale au aceleaşi drepturi ca şi cuplurile heterosexuale, mai puţin în materie de filiaţie. Ele au obţinut în 2006 dreptul de a adopta.
SPANIA: căsătoria homosexuală a fost legalizată în iulie 2005. De asemenea, aceste cupluri, căsătorite sau nu, pot să adopte.
CANADA: legea privind căsătoria cuplurilor homosexuale şi dreptul de a adopta a intrat în vigoare în iulie 2005. Majoritatea provinciilor canadiene autorizau deja uniunea între persoane de acelaşi sex.
AFRICA DE SUD: în noiembrie 2006, Africa de Sud a devenit primul stat al Africii care a legalizat uniunea între două persoane de acelaşi sex prin „căsătorie” sau „parteneriat civil”. Aceste cupluri pot, de asemenea, să adopte.
NORVEGIA: o lege din ianuarie 2009 implementează egalitatea între homosexuali şi heterosexuali atât în ceea ce priveşte căsătoria şi adopţia, cât şi în privinţa beneficierii de o asistenţă în vederea fertilizării. Un parteneriat civil exista încă din 1993.
SUEDIA: pionieră în ceea ce priveşte dreptul la adopţie, Suedia permite, începând din mai 2009, cuplurilor homosexuale să se căsătoarească civil sau religios. Începând din 1995, acestea erau autorizate să se unească printr-un „parteneriat”.
PORTUGALIA: o lege de la 1 iunie 2010 a modificat definiţia căsătoriei, suprimând referinţa la „sex diferit”. Legea exclude dreptul la adopţie.
ISLANDA: legea care legalizează căsătoriile homosexuale a intrat în vigoare în iunie 2010. Începând din 1996, uniunile gay erau recunoscute, însă nu erau numite căsătorii. Adopţia este autorizată din 2006.
ARGENTINA: la 15 iulie 2010, Argentina a devenit primul stat care a autorizat căsătoria homosexuală în America Latină. Cuplurile homosexuale au acces la aceleaşi drepturi ca şi cele heterosexuale şi pot adopta.
Alte două ţări autorizează căsătoria între persoane de acelaşi sex, pe o parte a teritoriului lor, şi anume Statele Unite (Connecticut, Iowa, Massachusetts, New Hampshire, Vermont, New York, statul Washington, Maine, Maryland şi capitala Washington) şi Mexicul, în capitala federală, Mexico.
Alte ţări au adoptat legislaţii privind o uniune civilă care acordă drepturi mai mult sau mai puţin extinse homosexualilor, ca Danemarca (1989), Franţa (1999), Germania (2001), Finlanda (2002), Noua Zeelandă (2004), Marea Britanie (2005), Cehia (2006), Elveţia (2007), Uruguay, Columbia şi Irlanda (2011).
SURSA: mediafax
Prevederile Legii contenciosului administrativ în materia revizuirii sunt neconstituționale
În Monitorul Oficial nr. 61 din 29 ianuarie 2013 a fost publicată Decizia nr. 1039/2012 a Curţ
ii Constituţionale din 5 decembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În cadrul deciziei se arată:
Prin Încheierea din 8 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.076/59/2011, Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire a unei decizii civile prin care a fost respins, fără a se evoca fondul, recursul formulat într-o cauză privind restituirea taxei pe poluare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal argumentează, mai întâi, teza admisibilităţii excepţiei, în condiţiile în care, în prezent, dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt abrogate.
În acest sens, se arată că aceste dispoziţii produc efecte juridice în calea de atac pendinte, având în vedere că revizuentul le-a invocat când erau în vigoare, fiind incidente, aşadar, considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011. Mai mult, de vreme ce a fost invocată însăşi neconstituţionalitatea actului normativ abrogator, rezultă că se pune în discuţie dacă aceste norme pot fi sau nu considerate ca fiind „în vigoare“, astfel cum impune art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Totodată, este necesar a se determina, pentru soluţionarea acestei cauze, dacă art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 permite revizuirea unei hotărâri date de instanţele de recurs prin care nu se evocă fondul, pentru motivul încălcării dreptului Uniunii Europene.
Este important a se stabili şi dacă motivele de revizuire suplimentare, depuse de revizuent ulterior abrogării art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi întemeiate pe aceste text, pot fi luate în considerare, în condiţiile în care revizuentul a formulat o primă cerere de revizuire înainte ca decizia vizată să fie redactată, cu rezerva completării ulterioare a motivelor pe care îşi întemeiază acţiunea.
Înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigură aplicarea unitară a legislaţiei europene, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să încalce obligaţia asumată de statul român prin Actul de aderare, obligaţie înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituţie. Or, această garanţie este instituită atât în sarcina puterii legislative, cât şi a celei judecătoreşti, astfel că adoptarea Legii nr. 299/2011 nu poate fi privită decât ca o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin eliminarea din cuprinsul Legii nr. 554/2004 a motivului suplimentar de revizuire reprezentând încălcarea, de către instanţă, a principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene faţă de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2), are loc chiar nesocotirea acestor norme fundamentale, precum şi ale art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, care impun autorităţilor statului, deci inclusiv autorităţii judecătoreşti, sarcina garantării aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din principiul priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene.
Contrar susţinerilor prezentate în punctul de vedere al Guvernului, Curtea Constituţională consideră că reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul securităţii raporturilor juridice.
O hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008).
Aşadar, în această situaţie, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Nu în ultimul rând, dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumţia de conformitate a actelor normative interpretate şi aplicate de instanţa judecătorească în actul de înfăptuire a justiţiei cu legislaţia prioritară a Uniunii Europene.
Indiferent de opţiunea legiuitorului pentru reglementarea unei anumite căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, indiferent de denumirea acesteia, obiectivul esenţial al unui astfel de mijloc procedural constă în pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu acest principiu, în condiţiile în care, în situaţia examinată, instanţei judecătoreşti nu i se poate imputa săvârşirea vreunei erori voluntare cu privire la starea de fapt şi nici cu privire la starea de drept.
Curtea recunoaşte necesitatea urmăririi şi menţinerii unui echilibru între respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice, însă abrogarea motivului de revizuire a hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene nu reprezintă nicidecum o soluţie de mediere, ci, dimpotrivă, prin vidul legislativ creat, încalcă o obligaţie a statului român.
În condiţiile constatării, de către Curtea Constituţională, a neconstituţionalităţii Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru motivele expuse mai sus, este necesară o analiză asupra efectului juridic al dispoziţiilor ce au constituit obiectul abrogării dispuse prin legea constatată ca fiind neconstituţională.
Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţa judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.
Aplicând cele reţinute de Curtea Constituţională, rezultă că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepţia prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Cât priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice.
În opinia instanţei de judecată, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Textul legal criticat introduce în planul legii contenciosului administrativ un nou motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă.
Întrucât partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă conţine norme comune tuturor cazurilor de revizuire enumerate în continuarea textului, instanţa judecătorească, prin excepţia ridicată, tinde spre a se stabili dacă se menţine condiţia evocării fondului pentru revizuirea hotărârilor irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, aşa cum dispune art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă.
Apreciază, în consecinţă, că în speţă de faţă sunt aplicabile, mutatis mutandis, motivele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Cu acel prilej, Curtea Constituţională a constatat că aceste din urmă dispoziţii sunt neconstituţionale „în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.“
Curtea constată că fiind întemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate din oficiu de instanţa judecătorească, pentru următoarele argumente:
Prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, care prevăd ca motiv de revizuire pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri prin care aceasta a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. În măsura în care pentru promovarea unei cereri de revizuire întemeiate pe acest motiv se impune condiţia evocării fondului hotărârii, Curtea a constatat că aceste dispoziţii încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1), precum şi ale art. 21 din Constituţia României.
Aceleaşi concluzii sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, în condiţiile în care dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 reglementează motivul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, revizuentul fiind obligat, potrivit cu art. 322 din Codul de procedură civilă, partea introductivă, ca, la invocarea acestui motiv de revizuire, să evoce fondul hotărârii atacate.
Potrivit acestei interpretări sistematice a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 322, partea introductivă, din Codul de procedură civilă, rezultă, per a contrario, că hotărârile rămase definitive şi irevocabile, în care nu se evocă fondul, dar care au fost pronunţate prin încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, nu pot constitui de plano obiectul cererii de revizuire întemeiate pe acest motiv, cererea de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă.
Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti.
În acelaşi sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010, reglementează principiul cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre şi prevede, totodată, obligaţia pozitivă a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Acelaşi text consacră şi obligaţia negativă a statelor membre de a se abţine de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat, hotărăşte cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii.
Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială.
Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este investită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii.
Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunţate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Coste şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrücken, punctul 3).
În concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii.
Curtea constată că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, sub aspectul reglementării motivului de revizuire referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre irevocabilă, reflectă tocmai materializarea obligaţiei asumate de autorităţile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.
Curtea constată că, în redactarea sa actuală, art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, interpretat prin coroborare cu partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă, contravine principiilor de drept enunţate prin impunerea condiţiei evocării fondului hotărârii pentru a beneficia de motivul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.
Curtea subliniază că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă, în esenţă, o soluţie legislativă necesară şi adecvată, un remediu naţional în sensul unui recurs efectiv, însă nu în actuala redactare, deoarece pot fi interpretate, prin coroborare cu art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă, în sensul că sunt excluse de la posibilitatea revizuirii hotărârile irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în care nu se evocă fondul cauzei.
Curtea Constituţională a subliniat constant în jurisprudenţa sa ca forţă obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii – deci şi deciziile – se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta.
Astfel, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.076/59/2011 şi constată că:
Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său, este neconstituţională;
prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.
PROIECT LEGISLATIV-amânarea executării silite a datornicilor la creditele ipotecare!
O propunere legislativă a fost elaborată pentru amânarea executării silite a cetăţenilor datornici din locuinţele personale, pentru o perioadă de doi ani, potrivit informaţiilor postate pe blog
ul deputatului PSD Mihai Bogdan Diaconu, iniţiatorul documentului.
“Intenţia nu este de a încuraja neplata datoriilor, fie ele la credite sau la utilităţi, ci de a-i sprijini pe cei care nu reuşesc efectiv să îşi achite restanţele, oferindu-le posibilitatea să îşi revină. Aruncarea lor din locuinţe prin executare silită înseamnă sfârşitul şansei la normalitate. Vor trebui, desigur, stabilite nişte plafoane, în aşa fel încât această măsură să îi vizeze pe cei care sunt într-o situaţie socială delicată – şomeri, familii cu copii, persoane cu venituri mici”, menţionează deputatul în draftul proiectul de lege.
Potrivit situaţiei de la finele anului 2012, peste 100.000 de persoane se află în situaţia de risc de evacuare din locuinţe în urma contractării de credite şi a imposibilităţii de a achita ratele.
Situaţia se referă atât la creditele ipotecare, cât şi la restanţele contractate pentru alte tipuri de credite. O altă categorie de cetăţeni este ameninţată de evacuare din locuinţe din cauza neplăţii taxelor la utilităţi. Astfel, peste 100.000 de locuinţe din toată ţara pot fi executate silit de firmele de insolvenţă sau de firmele de recuperare pentru datorii la întreţinere de peste 10.000 de lei, adaugă iniţiatorul în expunerea de motive a proiectului legislativ.
“Din punct de vedere al bugetului de stat, mulţi din cei afectaţi de măsura evacuării vor ajunge să fie asistaţi social, ceea ce ar constitui o presiune extremă asupra bugetului asigurărilor sociale. Vor apărea, de asemenea, complicaţii de sănătate, de insecuritate, iar foarte mulţi români vor cădea într-un cerc vicios al falimentului personal din care nu vor mai avea cum ieşi. În plus, măsura evacuării se va dovedi păguboasă pe termen lung şi pentru creditori, bănci, firme de utilităţi sau firme de recuperare de vreme ce preţul locuinţelor va scădea constant din cauza suprasaturării pieţei, aşa încât datoriile vor fi recuperate doar parţial prin valorificarea locuinţelor recuperate în contul datoriilor”, precizează deputatul.
SURSA: agerpres
Succesiunile în Noul Cod Civil
Noul Cod civil a intrat în vigoare, potrivit Legii 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, de la 1 octombrie 2011
, iar efectele aplicării acestuia vor fi deosebit de complexe, existând atât modificări şi completări aduse legislaţiei deja existente, cât şi instituţii fundamental noi. Vă prezentam prevederile Noului Cod civil în materia transmisiunii moştenirii şi a nedemnităţii succesorale.
Transmisiunea moştenirii este reglementată în Noul Codul civil la art. 1100-1134. Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea, într-un anumit termen, denumit de legiuitor termen de opţiune succesorală.
Termenul de opţiune succesorală este de un an de la deschiderea moştenirii. În anumite situatii expres reglementate de Cod, termenul de un an curge:
– de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii;
– de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoresti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, cu excepţia cazului în care succesibilul a cunoscut faptul mortii sau hotărârea de declarare a mortii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la aceasta din urma dată;
– de la data la care legătarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit dupa deschiderea moştenirii;
– de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
Moştenitorii celui care a decedat fără să-şi fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor.
Acceptarea moştenirii
Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine. Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblică, în limita îndestulării creanţei lor.
Acceptarea poate fi:
– expresă, prin înscris autentic sau sub semnatură privată;
– tacită, când succesibilul face un act sau un fapt pe care nu ar putea sa-l facă decât în calitate de moştenitor (acte de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire).
Renunţarea la moştenire
Renunţarea la moştenire nu se presupune, ci trebuie făcută în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, cu excepţia cazului în care, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, succesibilul nu acceptă moştenirea în termenul de un an, respectiv în termenul mai scurt stabilit de instanţa, deşi cunoştea deschiderea moştenirii ca urmare a citării sale de către notarul public.
Renunţătorul poate revoca renunţarea în tot cursul termenului de opţiune, cu condiţia ca moştenirea să nu fi fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea ce i-ar reveni.
Certificatul de moştenitor
Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.
Nedemnitatea succesorală
Instituţie regăsită şi în Codul civil vechi, reglementată în Noul Codul civil la art. 958-961, existând multe elemente de noutate, nedemnitatea succesorală este o sancţiune civilă care constă în înlăturarea nedemnului atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.
Nedemnitatea de drept
Este de drept nedemnă de a moşteni:
– persoană condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
– persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data savarşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrans vocaţia la moştenire a făptuitorului.
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecatoreşti din care rezultă nedemnitatea.
– nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară;
– posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă;
– actele de conservare, precum si actele de administrare, în masura în care profita moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile;
– se menţin actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn si terţii dobânditori de bunăcredinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile;
– venirea la succesiune a reprezentanţilor este posibilă dacă persoana reprezentată este nedemnă, chiar dacă nedemnul se află în viaţa la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţa la moştenire;
– reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit.
SURSA: legestart.ro
INDACO a lansat Lege 5, cel mai evoluat software de legislație din România.
Compania INDACO a lansat pe data de 29.11.2012, la Hotelul Marriott din București softul Lege [5] – cea mai nouă platformă de documentare legislativă, unică pe piața de profil din România, care permite, cu ajutorul noilor caracteristici, o navigare mai rapidă a unui document aflat într-o bază de date vastă în care se află acte normative actualizate și de interes pentru specialiștii dreptului și nu numai. La eveniment au participat reprezentanți ai Ministerului Justiției, ai unor instanțe de judecată, avocați de la case importante de avocatură, dar și unul dintre cei mai vechi utilizatori ai versiunilor Indaco Lege, maestrul Lucian Bolcașdin Baroul București. În fata participanților, Daniel Iane directorul firmei INDACO a prezentat beneficiile și îmbunătățirile aduse versiunii Lege [5] și a răspuns întrebărilor audienței. Daniel Iane a punctat faptul că noua versiune a programului legislativ a fost concepută pentru a fi utilizată atât pe computerele tip desktop, cât şi pe dispozitive mobile (gen tablete), şi în special pe telefoanele mobile smartphone, accesul putându-se face simplu, de oriunde, prin logarea on-line cu ajutorul unei parole.
O altă noutate a softului Lege [5] o reprezintă opţiunea „Timeline” în care sunt expuse modificările şi completările suferite de un act normativ de la emiterea acestuia până în prezent, în condiţiile în care platforma cuprinde o culegere de date legislativă începând cu 1900 şi până în prezent. Lege [5] oferă o altă noutate abonaţilor la serviciile INDACO, aceea de reţea socială. Cu ajutorul acestei reţele, beneficiarii serviciilor pot comunica între ei, pot lansa teme de discuţie pe baza unui act normativ, pot pune întrebări cu privire la modul de aplicare a unor legi, la care vor răspunde specialiştii din domeniu ai companiei INDACO.
SURSA: luju.ro
Transparency International cere instanțelor să respecte dreptul la informare al cetățenilor
Cu ocazia zilei internaționale a „dreptului de a ști”, Transparency International România a lansat cea de a doua ediție a Raportului privind modul în care instanțele si parchetele din România respectă dreptul de acces la informații de interes public.
„Raportul a fost realizat în baza unui proces de monitorizare derulat în lunile aprilie – iulie 2012, și pune în evidență o realitate îngrijorătoare – Deși în România dreptul de a ști este considerat drept constituțional, iar legea specială este în vigoare de mai bine de 12 ani, multe instante și parchete din România refuză să pună la dispoziția cetățenilor informații elementare cum ar fi datele de contact ale biroului de relații cu publicul sau informații despre localizarea registraturii în cadrul instituției”, se arata într-un comunicat remis Ziare.com de TI-Romania.
Realizatorii raportului spun că doar pentru o „categorie minoritară de instanțe și parchete” legea este obligatorie atât în litera cât și în spiritul ei, acestea înțelegând sa dea curs solicitărilor de informații de interes public „în mod complet și corect, și mai ales cu celeritate”.
TI-Romania salută exemplele de normalitate și solicită celorlaltor instanțe sau parchete să ia exemplul colegilor, care aplică aceeași lege ca si domniile lor, și să respecte și aplice legea cu bună credință, în litera și spiritul său, având în vedere că respectarea legii în România nu prea e facultativă.
De altfel, de la apariția Legii 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, corpul avocațial a militat pentru punerea sa în aplicare în mod corect și fără echivoc. Numărul mare de dosare aflate pe rolul instanțelor judecătorești cu privire la obligarea instituțiilor statului de a furniza acest gen de informații, nu face decât să întărească observațiile Transparency International si ale avocaților români.
SURSA: ziare.com
CABINET DE AVOCAT CRISTIAN IOAN 